Am planuit din timp aceasta excursie, de ziua mea, vroiam un loc mai putin explorat de noi si ceva miscare in natura, in inima Trasilvaniei. Anul trecut in drum spre casa dupa incursiunea noastra in Maramures, venind dinspre Cluj, ne-am fi dorit sa ne oprim si pe la Rimetea ca sa admiram ce le-a daruit natura mai frumos si anume Coltii Trascaului si Piatra Secuiului. Cu micutul mic la purtator lucrurile nu s-au mai legat si am ramas ca revenim cu alta ocazie, care acuma s-a ivit. Ce nu am luat in calcul a fost vremea care nu a vrut sa tina cu noi weekendul acesta. A fost cam racoroasa si umeda dar daca ne luam dupa nordici care spun ca “nu exita vreme rea, doar haine nepotrivite” am impachetat dulapul de haine al Piticutului si dusi am fost fara vreo remuscare.
Nu am reusit sa plecam vineri prea devreme, cum ne-am propus initial si nici aglomeratia groaznica de pe drum, exceptand autostrada nu a ajutat, asa ca, am ajuns in Rimetea spre dupa amiaza in timp ce Vlad isi facea somnul de frumusete in masina. Deci a mai trebuit sa asteptam un pic si trezirea lui Fat Frumos. Numai bine ca deja se adunau norii nergi deasupra noastră. Siiii am mai facut pe drum o oprire neprogramata pe Cheile Valisoarei ca sa admiram un pic maretia naturii pentru ca ne-a impresionat.
Planul era sa ajungem in Rimetea in timp util sa facem si urcarea pana la Piatra Secuiului dar am reușit doar sa facem cateva poze cu Piticutul in iarba, chitaind si alergand dupa un catel si sa incepem traseul in sus pana cand un nor de ploaie ne-a facut sa alergam mancand pamantul inapoi la masina ca sa nu ne udam pana in maduva oaselor. Sa ziceam ca am scapt usor avand in vedere ploaia cu bulbuci ce a urmat si a durat mai bine de o ora. Intre timp se cam apropia ora mesei micutului, asa ca am plecat incet spre locul de cazare, in Coltesti la Conacul Secuiesc. Seara am petrecut-o la cina si zbenguiala in frumoasa curte a conacului.
Ziua de sambata a inceput devreme la exporat prin iarba uda din curte, dupa o noapte mai mult nedormita. Dupa micul dejun fiind deja obositi, cum ziceam, ne-am trezit inaintea cocosului, am mers toti la somnic. Pe cand ne-am trezit iesise soarele si era deja caldut. Numai buna vremea pentru o drumetie scurta, astfel ca am pus Piticutul in rucsac si am pornit spre Cetatea Trascaului din Coltesti.
Un traseu scurt si usor de aproximativ 20 de minute cu o panta mai accentuata spre final, la baza zidurilor care te poarta, zicem noi, spre cel mai frumos castel vizitat de noi pana in prezent. Ruinele sunt situate in varful unei culmi abrupte, iar zidurile sunt parca prelungirea fireasca a stancilor pe care se inalta. Poate ca am nimerit noi intr-o zi frumoasa si insorita de primavara cand natura este de un verde crud hipnotizant dar si ruinele parca prinsesera viata inconjurati de dealurile perfect cosite cu copacei proaspat infrunziti, serios, parca nu eram la noi in tara. Era totul neasteptat de perfect, prea ordonat si ingrijit.
Cetatea a fost construita in jurul anilor 1296 de vice-voievodul Thorotzkay din Trascau, ca cetate locuibila si de refugiu, in urma invaziei mongole din anul 1241, cand au fost produse pagube insemnate localitatilor din jur. A mai fost asediata si devastata de catre taranii condusi de Gheorghe Doja, in timpul rascoalei din 1514.
Pentru ca familia Thorotzkay s-a opus anexarii Transilvaniei de catre Casa Habsburgilor, cetatea a fost distrusa de trupele austriece in anul 1703. Astazi se mai pastreaza doar niste ziduri in ruina si turnul nordic de aparare. Insa panoramele s-au pastrat si sunt fabuloase. Nu te mai saturi sa privesti imprejurimile din indepartare care ti se dezvaluie de dupa zidurile inca neprabusite. La Cetatea Trascaului trebuie sa mergi cu vreme, ca sa admiri pe indelete spectacolul naturii pentru ca merita fiecare metru patrat. Foarte pitoreasca aceasta zona a muntilor Trascau.
Dupa super mini excursia de la Cetatea Trascau ne-am intors la conac sa luam pranzul ca mai apoi sa plecam spre Cheile Turzii unde aveam in plan un traseu circuit de vreo 3 ore cu un traseu care incepea pe firul Vaii Hasdate cu urcare pe versantul stang pana deasupra Cheilor Turzii, insa istoria din ziua precedenta urma sa se repete. Am ajuns in parcarea dinaintea cheilor si ne-am instalat comod sa asteptam trezitea micutului mic care adormise in masina. Dupa un alt somnic scurt bifat de toti trei in masina, pe cand ne-am trezit, a inceput si ploaia. Tot cu bulbuci, tot cam de o ora. Pana a trecut ploaia, ca norii au ramas, se facuse deja cam tarziu pentru expeditia gandita in prealabil, asa ca am echipat Piticul si am plecat pe ruta clasica prin Cheile Turzii pe o ploaie marunta la inceput, dar care a adus dupa ea, cel mai frumos curcubeu. Sub amenintarea norilor negri, printre picaturi de ploaie, pe o poteca cu pietre ude si alunecoase am traversat Cheile Turzii in pas alert inainte si inapoi. Ploaia a alungat turistii, astfel ca am avut toata natura pentru noi si a fost tare bine. Cheile sunt frumoase, traverseaza patru podete peste Raul Hasdate, nu ne-a impresionat in mod anume, insa curcubeul care s-a ivit la iesirea din chei, inainte de apus a fost un deliciu iar pozele nu au cuprins fenomenul la valoarea maxima.
Pentru ziua urmatoare, de duminica, aveam planuri mari, vroiam totusi sa facem urcarea pana la Piatra Secuiului, dar dimineata ne-am cam pierdut entuziasmul cand ne-am trezit pe o ploaie mocaneasca si o vreme de noiembrie. Am facut bagajele, am luat micul dejun dar ploaia nu avea sa se opreasca. Ne-am intors in Rimetea pentru a face cateva fotografii in satucul cochet cu case albe si ingrijite cu obloane verzi care se aliniaza frumos de-a lungul drumului cu peretii de granit pe fundal. Vizita a fost scurta dar ne-am propus sa revenim pentru niste drumetii, ca prea ne-a placut zona si cazarea la Conacul Secuiesc.
Pe drum inapoi am fi vrut sa oprim la Cetatea Aiud dar Ciufulitul dormea dus in masina si am ales sa nu-i deranjam somnul. Ne-am propus sa luam pranzul in Alba Iulia dar ploua destul de tare, astfel ca am ajuns la urmatoarea cazare in timp util pentru masa. Am ales sa ne cazam la Domeniile Martinutzi din Vintu de Jos. In prima faza am gandit-o ca un pit stop, o noapte de cazare in drum spre casa dupa o zi plina de vizite, dar ploaia a avut alte planuri si ne-a trimis acolo pe la orele pranzului. Am mancat, pe dupa amiaza ploaia s-a oprit, iar noi ne-am intors la Alba Iulia sa ne plimbam prin cea mai mare cetate din Romania, superba cetate Alba Carolina. O incantare pentru vizitator dupa recentele transformari spectaculoase si o lectie de istorie.
Era totusi frig, picura si batea un vant rece si taios, asa ca am facut un tur de forta cu Piticutul care si-a consumat energia alergand de colo, colo. Am bifat principalele porti de intrare in oras dar am ratat, iarasi, vizita la Biblioteca Batthyaneum, un loc pe care de mult imi doresc sa-l vizitez.
Restul zilei l-am petrecut alergand prin iarba, numarand pietricele in curtea intinsa cu alei largi si loc de joaca de la Domeniile Mar’tinutzi, am dat o fuga peste drum pana la ruinele castelului Martinuzzi, construit in jurul anilor 1500, din care a mai ramas in picioare doar un zid si o poarta de intrare, cladire cu o istorie sumbra de numele careia se leaga numeroase asasinate. Nationalizat de administratia comunista, castelul a fost lasat in paragina si s-a prabusit in 1981.
In curtea castelului pastea linistita o turma de oi si un calut, iar interactiunea cu ele a fost highlite-ul serii pentru Piticut.
Cam asa s-au incheiat cele trei zile de plimbari pe meleaguri transilvanene si ne declaram multumiti. Ne-am fi dorit ca vremea sa ne permita sa facem mai multe drumetii in natura, insa cu siguranta vom reveni in zona pentru a descoperi mai in amanunt ce are sa ne ofere.
Vacante cu Vlad 