Aveam in plan o excursie la Rosia Montana de cativa ani, de cand am vizitat si ne-a impresionat Muzeul Aurului de la Brad, iar acuma am combinat o iesire cu o ocazie speciala, La muuulti multi ani sanatosi Papa alaturi de noi!! 🙂 astfel ca am plecat 3 zile cu mic cu mare si cu bunicul din dotare ca sa exploram micul orasel din Muntii Apuseni.
Am pornit la drum destul de tarziu, dupa o zi de lucru si desi la mijloc de iulie ziua este lunga, dupa mai bine de trei ore de condus am ajuns pe serpentinele de dinainte de Abrud pe asfintit, la ultimele raze ale soarelui, iar pe cand am ajuns la Campeni, unde aveam cazarea, era deja noapte si cam racoare.
Aveam in plan mai multe obiective naturale de vizitat, galeriile romane de la Rosia Montana, precum si o plimbare cu celebra Mocanita a Apusenilor care face drumul de la Campeni la Abrud si retur intr-un peisaj montan de poveste.
Buun, prima seara s-a incheiat abrupt, restaurantul pensiunii era deja inchis pe cand am ajuns noi, ne-am cazat si repede la somnic deoarece ziua urmatoare incepea devreme. Rezervasem un tur privat la galeriile romane, la prima ora, punand la calcul drumul de la Campeni pana in Rosia Montana si micul dejun luat pe fuga, dadeau la socoteala o ora de trezire cam matinala, in jur de ora sase.
Inainte sa descriu vizita de la mina, vreau sa fac o paranteza ca sa-mi scriu oful legat de organizarea acestui “tur de vizitare” care mi-a dat ceva batai de cap. In primul rand, in Romania, sfarsitul de saptamana nu se ia in calcul daca vrei sa vizitezi muzee, cel putin nu la Muzeul de Mineralogie din Rosia Montana. Trebuie sa ajungi musai in timpul saptamanii si neaparat pana in ora pranzului. Plus de asta, ai nevoie de programare……dar la numarul de telefon afisat online, surpriza, nu raspunde nimeni. Niciodata. Asa am ajuns sa sun la Primaria Rosia Montana, ca sa cer detalii. De acolo, o cucoana foarte deranjata de pretentiile mele mi-a trantit un “asteptati” si dupa cateva minute de liniste mi-a dictat rapid un numar de telefon de la care urma sa primesc lamuriri si mi-a inchis telefonul in nas. Nu mai zic ca am notat numarul gresit, eu fiind cu Vlad in parc la groapa de nisip unde imi dadeam examenul la rasturnat forme din nisip ud….. in fine. A doua zi “am facut rost” de numarul de telefon dupa ce Silviu a sunat la primarie si a zis ca “e de la presa” 😂😂😂 aceeasi cucoana s-a dovedit foarte mieroasa si saritoare in a-i rezolva problema.
Trecand peste piedicile de mai sus, am reusit sa programam un tur privat. Asta numai daca se prezinta grup de minim cinci persoane sau daca se platesc minim cinci bilete. Ok, rezonabil si asa, doua persoane, cinci bilete, macar domnul de la telefon parea de treaba.
Revenind la ziua Z, turul privat a fost extrem de interesat, informativ si detaliat, domnul Dorin Rus, cel care intra in subteran cu vizitatorii e dedicat trup si suflet cauzei si este singura persoana care se ocupa de… tot. E un fel de “ one man show” experienta aceasta, dansul raspunde la telefon si face programarea vizitei, te intampina la poarta muzeului, face instructajul inainte de a cobora in subteran, iti povesteste tot ce stie sau vrei sa afli despre mina si mineritul aurifer, daca te vede interesat, te plimba pe la exponatele din curtea muzeului, deschide si inchide cladirea muzeului, incaseaza banii de bilet si din cate am inteles de la paznic, daca renunta la “job”, se inchide muzeul, de tot, pentru ca nu are cine sa se ocupe, iar domnul face asta din pasiune.
Mai sunt cativa paznici de gard pe acolo dar toate incercarile de a avea un dialog constructiv cu ei in cele doua ore in care am asteptat sa intru in subteran fara sa stiu daca in ziua respectiva se mai face tur sau nu, au fost sortite esecului, in concluzie isi cam iau salariul degeaba.
Ideea e in felul urmator, daca reusesti sa dai de domnul Rus, iti face programare si totul decurge ok. Asa au intrat Silviu si Papa in subteran vineri dimineata la 8. Eu in schimb, care am ramas la cazare cu Vlad, nu am vrut sa il ducem in mina, neavand prea multe date despre tur, am asteptat aproximativ 2 ore dupa ce am ratat 2 intrari. Ne-au spus ca se intra la ora 12, cand am ajuns la 12….ooo dar au intrat de mult. Reveniti la ora 14 mi-au spus. Am revenit la ora 14, cand iara am ramas pe dinafara, ca ora 14 poate sa fie si 13 jumatate si 14 si un sfert. Deja eram nervoasa dar am ramas acolo in ideea ca poate se mai intra in ziua respectiva, mai erau cativa rataciti care asteptau. Dar era deja in afara programului afisat iar paznicul caruia i-am cerut detalii era tare ofuscat, probabil pt ca statea peste program. Ideea este ca oricum de programul afisat nu se tine cont, daca vrei sa mergi in weekend, poti intra daca esti grup mai mare si daca e ghidul disponibil sa faca turul iar la numarul de fix afisat online si la poarta institutiei nu raspunde nimeni. Am sunat de curiozitate si cat am asteptat acolo, dar fara sorti de izbanda.
Lasand la o parte modul de organizare, daca reusesti sa faci turul minei si muzeului, poti afla o gramada de lucruri interesante despre mineritul aurului si argintului, din mine ce dateaza inca de acum 2000 de ani, de pe vremea romanilor. Galeriile miniere se afla la poalele Muntilor Metaliferi, iar tunelurile, unele cu sectiune trapezoidala, altele cu secțiune neregulată, de zeci de kilometri au fost sapate la inceput de catre sclavii romani. De aici s-a extras mare parte din aurul imperiului. Nu se cunoaste nici pana in prezent lungimea integrala a retelei de galerii sapate in decurs de doua milenii, in schimb se cunosc date despre cantitatea impresionanta de aur pe care l-au dat muntii in urma cu cateva sute de ani. S-au gasit documente de contabilizare a metalelor rare, conform carora in decurs de 86 de ani, incepand cu anul 1850, au rezultat aproximativ 2,5 tone de metal nobil din prelucrarea minereului scos din galeriile de la Rosia Montana. Impresionant zic eu.
Alta curiozitate dupa care se gasesc doar fotografii in muzeu, sunt cateva zeci de tablite cerate descoperite in galeriile vechilor mine. Ele sunt contracte comerciale, tranzactii de orice natura, scrise in latina, greaca sau ilirica si de multe ori contractantii erau nestiutori de carte, ceea ce impunea existenta unui scrib cu rol de notar. Una dintre tablite este inscriptionata cu „Alburnus Maior anno 131”, certificand existenta Rosiei Montane acum 1900 de ani ca prima localitate cunoscuta pe teritoriul nostru.
Pe langa galerii, micul muzeu in aer liber are o colectie de utilaje folosite la extragerea minereului dealungul timpului si spalarea aurului, cateva incaperi cu machete folosite, precum si o colectie mare de poze. Pe atunci, intreaga populatie locala era implicata in activitatile miniere, chiar si femeile si copiii, expoatarea era facuta de familii care concesionau bucati din munte.
In timp, industrializarea a crescut cantitatea exploatata, insa dupa perioada comunista mina a suferit pierderi, tehnologia invechita, lipsa investitiilor necesare si a unui plan clar de dezvoltare au dus la inchiderea minei in anul 2006.
Lasand la o parte toate drumurile si incercarile ratate de a intra in mina, experienta este una care merita osteneala datorita ghidului in mod cert, iar bonus au fost povestile cu niste oameni tare faini, care au o rulota cu produse din lana, de vanzare, chiar in parcarea din fata muzeului. Pe langa cateva suveniruri din lana cumparate de la ei, am aflat si multe lucruri despre trecutul orasului si oamenii care-l locuiau la inceputul secolului 20, cand Rosia Montana era un orasel cochet, cu un centru cu strazi pietruite si iluminate, cazino, cinematograf, teatru si sala de bal cu oglinzi venetiene, case mari, inspirate de cele ale sasilor din Transilvania. „Febra aurului“ a atras oameni din diferite parti ale Europei, romani, maghiari, germani, slovaci, evrei, pentru care s-au construit biserici si s-au infiintat scoli. Cu siguranta era un loc mult mai viu si insufletit decat este acuma. Insa initiativa celor de la madeinrosiamontana.com este de laudat deoarece incearca sa promoveze zona prin vanzarea produselor pe de o parte, iar pe de alta parte, ofera de lucru femeilor de toate varstele din localitate, care au astfel sansa de a monetiza tricotatul, multe din produsele lor fiind tricotate de mana. Altfel oferta de lucru in sat fiind extrem de limitata, probabil inexistenta pentru femei.
Tot vineri intre doua, coborari in mina ratate, am facut un drum pana la Muzeul Buciumanilor, din Bucium, unde o organizatie a deschis un mic muzeu cu tot felul de obiecte adunate de prin sat, asociatia urmarind identificarea, conservarea si popularizarea obiceiurilor, mijloacelor de existenta, obiectelor si a costumelor traditionale, cat si a altor elemente cultural artistice din viata buciumanilor. Muzeul este deocamdata nefinalizat.
Dupa ce ne-am luat doza de informatie din mina, am avut intentia de a face plimbarea cu Mocanita Apusenilor doarece mezinul inca e tare interesat de trenulete, insa am plecat dezamagiti. La fata locului de fapt vagoanele sunt trase de o locomotiva diesel uratica foc (de fapt o veche locomotiva cu esapament si probabil motor de tractor) nici urma de mocanita cu aburi la care ne asteptam. Mocanita Apusenilor sta parcata si prafuita la marginea drumului pe o cale ferata dezafectata, dupa intrarea in Campeni si probabil nu mai este functionala. Sau poate ca ar fi daca cineva s-ar interesa sa o restaureze si sa se ingrijeasca de ea ca sa poata bucura in continuare copiii mici si mari pe frumosul traseu al Apusenilor.
Seara am incheiat-o cu o plimbare pe valea Ariesului, pana la cascada Pisoaia, mult mai pitoreasca decat ma asteptam, din poze nu iti dai seama de marimea ei, apa pravalindu-se pe un perete stancos de la aproape 20 de metri inaltime. Aproape vis a vis de intrarea pe traseu catre cascada, peste drum, este o alta ciudatenie a naturii si anume Dealul cu melci, un punct fosilifer extrem de bogat in cochilii pietrificate. Un panou informativ iti aduce la cunostinta faptul ca un loc care la prima vedere arata banal, ascunde lucruri fascinante. In urma cu zeci de milioane de ani, pe vremea cand planeta era a dinozaurilor, in locul Muntilor Apuseni, aici se intindea marea Thetys, o mare calda, plina de creaturi fabuloase si in acest loc populat de milioane de melci. Se pare ca stratul in care se gasesc fosile poate atinge in unele locuri si 10 metri.
Ziua de sambata a inceput destul de lenes, dar pe cand ne-am pus in miscare, pe serpentine Vlad ne-a facut o surpriza si am revazut meniul de la micul dejun, astfel ca am hotarat sa nu mai stresam copilul pe drumuri intortocheata si am cam stat locului pana pe inserat, cand am reusit sa ajungem inainte de apus, pe ceva drumuri forestiere la Piatra Corbului, un monument al naturii si exploatarii miniere. Aria de la Piatra Corbului este ocrotita prin lege datorita frumusetii stancilor de aici. Pe noi ne-a impresionat masivul stancos plin de galerii si urme de cioplire in lumina aurie a apusului. Aici excavatiile in stanca pastreaza urmele galeriilor antice si medievale sapate prin tehnica focului si a apei, o tehnica traditionala veche constand in incalzirea stancilor in care se gaseau firicele de aur. Apoi, stanca incalzita era stropita cu apa si otet, rezultand bucati de roca ce erau sparte mai usor prin cioplire. De mentionat este si panorama care ti se deschide spre intinderile deluroase, unde din loc in loc se contureaza mici asezari organizate in jurul bisericilor cu turnuri semete.
Duminica, in drum spre casa am facut doua opriri. Prima la Incesti, la Muzeul memorial Avram Iancu, un complex restaurat, ce cuprinde casa memoriala muzeu, o casa tipic moteasca cu acoperis tuguiat construita pe la 1800, anexele casei care au servit ca sali de clasa pentru scoala primara din sat aproape 50 de ani pana in 1972 si biserica din localitate. Sunt expuse fotografii, documente de familie, obiecte personale, sabiile si fluierul lui Iancu, arme, drapele, precum si testamentul lui Avram Iancu, avocat roman, unul dintre conducatorii Revolutiei de la 1848 din Transilvania.
Daca am aflat unde s-a nascut Avram Iancu, urmatoarea oprire a fost la Tebea, la mormantul sau si cu ocazia asta am revazut si Gorunul lui Horea, declarat monument istoric, vechi de 400 de ani. Din pacate soarta gorunului nu a fost cea mai fericita, din vechiul copac ramanand doar trunchiul care a fost „restaurat” cu o cantitate impresionanta de ciment. Dealungul timpului, in semn de recunostinta pentru eroii neamului au mai plantat goruni in Cimitirul Eroilor de la Țebea insusi Regele Ferdinand I si Regina Maria.
Vacante cu Vlad 