Galerie

Ganduri la final de an 2021

Iata-ne la finalul celui de-al doilea an bebelusesc si totodata pandemic. Ce ciudat suna mai ales cand imi aduc aminte cate planuri de calatorie aveam in minte pentru acesti doi ani ai mei sabatici. Nici nu mai stiu cum e sa mergi in spatii inchise fara masca, dar cel mai tare ma intristeaza cand Vlad ne atrage atentia la intrarea in magazine ca trebuie sa ne punem masca pe fata. Nu as fi crezut la inceputul pandemiei ca se vor “lungi” atat de mult restrictiile si conditiile speciale de calatorie iar cand in sfarsit ai impresia ca lucrurile incep sa se aseze, apare o alta tulpina malefica, ce aduce dupa ea lockdown una dupa alta prin tarile europene si nu numai. 

Dar cred ca asta este deja noua normalitate si va trebui sa o acceptam si sa invatam sa traim cu ea, chiar daca asta inseamna zboruri sau excursii anulate in ultimul moment.

Revenind la anul care tocmai s-a incheiat, putem concluziona ca a fost un an bun din punct de vedere calatoristic, desi tot timpul este loc de mai bine! Am ramas datori cu o vizita la Valencia din cauza zborului anulat de compania aeriana, aici zeii aviatiei nu au tinut cu noi si cu o vizita in Malta speram noi doar amanata 🙂 din cauza vedetei pandemiei care ne-a facut o vizita neasteptata la sfarsit de octombrie. 

Revelatia anului in materie de calatorii a fost Serbia, o tara prea putin exporata de noi dar in care ne dorim sa revenim si in anul acesta.

Mi-a placut si ca am facut mai multe road trip-uri prin tara si am descoperit locuri frumoase, locuri care pana inainte de pandemie pareau poate prea la indemana si le-am omis in favoarea altor calatorii mai aventuroase prin tari care acuma par chiar inaccesibile. 

Vlad este din ce in ce mai intelegator, rezista fara probleme la drumuri lungi cu masina si in general se adapteaza usor in orice iesire cu conditia sa ii respectam orele de masa si de somn. In aceste conditii indraznim sa speram ca anul ce tocmai a inceput sa-l initiem si in zboruri mai lungi spre locatii mai exotice, plus ca si noua ne este un dor de Asia de am putea pleca pe jos acuma. As vrea anul acesta sa calatorim mai mult spre destinatii la mare, ne dorim un road trip prin Balcani la primavara, sa mergem la schi in Austria ca deja au ruginit canturile de la atatea restrictii si sa mai trecem pe harta razuibila cateva tari noi. Sanatosi sa fim si le vom face pe toate.

2022 sa fie anul dorintelor implinite ! 

Galerie

Anul nou pe Valea Prahovei

Ultimele zile din an ne-au prins pe Valea Prahovei, mai precis la Busteni. 

Am plecat fara un plan anume, cu bagajele facute in graba in seara dinaintea plecarii, ca de obicei de altfel, invitati de niste prieteni dragi cu dorinta de a ne relaxa si cu un singur obiectiv in minte de vizitat, si anume Castelul Peles si Pelisor din Sinaia.

Am sperat sa nu prindem aglomeratia specifica zonei dar nu am scapat. Am mers foarte bine pana s-a terminat autostrada dupa Sibiu, apoi cu medie de cam 50-60km pe ora si la 10km de destinatie ne-am „infipt” in coada statica de masini de pe vale pentru urmatoarea ora si jumatate. Cum s-ar zice incet, incetisor, pe loc. Vlad a rezistat eroic pe drum, a dormit vreo 2 ore si a stat cuminte in scaun tot drumul, am reusit chiar sa stau in fata mai mult de jumatate din drum. Nu si la intoarcere 🙂

Ne era putin dor si de zapada, mai ales ca si sezonul acesta traditionala excursie la schi din Austria sta sub semnul intrebarii din cauza noilor tulpini de covid. Ar fi al treilea sezon de schi pe care il ratez. Asa mult nu am chiulit de pe partie niciodata de cand am prins drag de schiuri.

Revenind pe Valea Prahovei, am reusit sa vizitam mandretea noastra de castel, Pelesul si Pelisorul, din exterior, ca inauntru nu am mai fi avut timp. Da, nedormitul de noapte, lenea parintilor si cozile interminabile de masini de pe DN1 dintre Busteni si Sinaia, ceva normal in zilele de sarbatoare si nu numai, au facut din vizita la Peles o plimbare mai alerta prin gradinile castelului, dar ma declar multumita ca am reusit sa revad minunatia asta de constructie regala dupa 10 ani.

Inainte de noaptea dintre ani am mai facut o plimbare pana la Castelul Cantacuzino ca sa scoatem nasul din curte dar am ramas cam dezamagiti de lipsa trotuoarelor si a mormanelor de zapada inghetata si necuratata de care cu greu am reusit sa trecem cu caruciorul. A fost mai curand o ora de tras la sala decat o plimbare cu caruciorul 🙂

Daca in prima zi din an am avut o vreme de nu iti venea sa scoti nici cainele din casa, daramite copilul, cu vant rece si ploaie mocaneasca toata ziua, a doua zi din noul an arata mai bine si am mai facut o incercare pentru a vizita si Sinaia, probabil cel mai frumos orasel de munte autohton. Spun probabil pentru ca vizita a fost un mare fail, am intrat pana la Manastirea Sinaia unde duminica fiind era slujba si foarte aglomerat, am dat buna ziua lui Take Ionescu si pentru ca nu am gasit loc de parcare in oras am dat cale intoarsa pentru a mai sta in masina o ora si ceva pe drum pentru a parcurge cei 10km dintre Busteni si Sinaia cu un copil obosit si infometat.

Una peste alta a fost o iesire totusi reusita avand in vedere ca ne-a prins noul an in deplasare si daca ignoram faptul ca iesirea s-a suprapus cu o minunatie de salt mental al piticutului care ne-a facut noptile mai mult albe decat ne-am fi dorit si lipsa somnului zilele mai maraite decat de obicei. Ne-am setat niste asteptari corecte, adica deloc :)) si asta a ajutat. Un lucru la care mai trebuie sa lucrez cand vine vorba de organizarea excursiilor cu un toddler. Trebuie sa recunosc ca la acest capitol, cel cu asteptatile realiste, se descurca mult mai bine tati, mami mai trebuie sa lucreze si sa inteleaga ca excursiile cu copil mic nu au nici o legatura cu cele din tineretile in doi.

Galerie

Budapesta si Piata de Craciun

Nici nu stiu cu ce sa incep aceste randuri, cu faptul ca am trecut si noi cu brio prin boala secolului care dupa doi ani de la debut inca isi face de cap prin lume, tine avioanele la sol, te obliga sa iti schimbi planurile de calatorie cand ti-e lumea mai draga, te obliga la teste covid ca sa poti zbura sau sa te poti caza la hotel si trimite in lockdown tarile una dupa alta in functie de ce tulpina se mai descopera prin cine stie ce colt de lume sau ca am primit vizita neanuntata a domnului Covid taman cand aveam o excursie planificata si rezervata in Malta si a trebuit sa anulam totul pe ultima suta de metri….. Anyway, din pacate nu putem controla aceste lucruri, cert este ca dupa izolare si multa leneveala se cerea o iesire undeva. Si unde sa mergi in pragul Craciunului decat sa vizitezi niste targuri de Craciun in tara vecina.

Zis si facut, am impachetat si am plecat.

Ne-a fost dor sa mergem in road trip pe autostrada, deci cel mai simplu e sa dai o fuga pana la Budapesta si am avut noroc sa scapam de cozile kilometrice din vama in prag de sarbatoare. Si la dus si la intors.

Ne-a fost dor sa vedem un targ decorat frumos de Craciun si l-am gasit la Budapesta 🙂 chiar daca a fost un frig de nici vinul fiert nu ne-a dezghetat.

Ne-a fost dor de rétes cu mac si visine si vin alb fiert cu soc. La capitolul vin am avut ceva succes, chiar daca nu a fost cu soc de data asta ci cu mere dar rétes bun nu am prea gasit.

Am vrut sa ne dam cu roata mare si exact asta am facut, pe un frig de am degerat in gondola dar Vlad a fost extrem de incantat de privelistile nocturne de la inaltime.

Ne-a fost dor de spiritul Craciunului si l-am gasit aici, insa cumva am mers la sigur pentru ca fusesem si in 2019 cand a fost organizat ultima data, iar Targul de Craciun din Budapesta a fost votat drept cel mai frumos din Europa.

Alte activitati bebelusesti care nu au legatura cu tema excursiei au fost vizita la Keleti Palyaudvar, adica la gara, ca sa salutam trenurile si mersul cu metroul pentru ca da, suntem mari fani Ciu-Ciuuuu si “nineaaaa” impegatul de miscare!

Galerie

3 anotimpuri in 3 zile la Amfiteatrul Transilvania

Dupa un road trip de cateva zile prin tara, vizitand Cetatea Poenari si Barajul Vidraru intr-o zi calduroasa de noiembrie, dupa o scurta vizita la Curtea de Arges, prima capitala a Tarii Romanesti, Castelul Bran si o noapte la Cuib, am ajuns la Amfiteatrul Transilvania, un loc unde ne doream sa ajungem de cand vazusem prima data niste filmulete cu acest loc minunat, chiar rezervasem cazare pentru cateva zile fix in martie anul trecut cand s-a „instalat” lockdownul in Romania si a tebuit sa anulam….

Dar toamna aceasta nu am mai lasat pandemia sa ne strice planurile si iata-ne la Amfiteatru intr-o zi de duminica insorita de inceput de noiembrie. Daca nu ne uitam in calendar, cu siguranta puteam afirma ca e o zi de vara tarzie in care seara se lasa racoarea, plus ca eram la munte, deci serile de vara indeamna la un strat in plus de infofoleala. Ziua era frumoasa insa aglomeratia ne-a cam speriat…. dar cum se ducea soarele, se duceau si turistii, semn ca erau doar vizitatori de weekend care urcau pentru priveliste, o drumetie sau un pranz la restaurant. Urmau doua zile linistite si mai ales fara turisti, zile de inceput de saptamana. Noroc insa ca am facut cateva poze duminica inainte de apus, deoarece vremea ne-a rezervat ceva surprize in zilele ce au urmat.

La Amfiteatrul Transilvania am vrut sa venim mai ales pentru peisaj, aveam in plan drumetii scurte prin imprejurimi pentru panoramele spectaculoase si pentru mancarea moldoveneasca de care citisem ca ar fi foarte buna. Si da, este foaaarte buna!

Urmatoarele zile, peisajele nu ni s-au mai aratat, vremea s-a schimbat dramatic si daca in prima zi a fost soare si frumos, a doua zi a plouat mocaneste si s-a lasat frigul acela umed care intra in oase iar in ultima zi inainte de plecare am prin si prima ninsoare a sezonului. Practic am prins trei sezoane in trei zile, frumos si asa, doar putin neasteptat si am ramas cu drumetiile nefacute si peisajele nevazute. In schimb am stat si am mancat, dar nu am rezistat sa nu ne imaginam cat de frumos trebuie sa fie locul acesta retras de lume iarna, acoperit de zapada. Aici e de venit si iarna!

Galerie

Castelul Bran, niste dinozauri si o noapte in Cuib

Dupa un drum nu foarte lung masurat in kilometri, dar parca interminabil datoita calitatii drumurilor romanesti, am ajuns in jur de pranz la Bran deja obositi si infometati. Ne-am gandit sa comandam pizza, sa mancam in masina repede si sa plecam la explorat, dar cand ne-am dat seama ca parcasem fix in fata restaurantului unde facusem comanda de pizza, am hotarat sa mancam civilizat la masa si sa scutim masina de mizeria inevitabila de care ar fi avut parte daca luam pranzul in ea. In conditiile astea, pranzul s-a prelungit iar vizita la Castelul Bran s-a dovedit cam scurta.

Desi ne-am dorit mult sa ajungem la castel, am nimerit cu doua autocare ticsite de turisti straini iar casa contelui Dracula s-a dovedit neincapatoare. Vlad nu a fost prea incantat de aglomeratie, astfel ca am facut singura turul castelului in viteza, iar Vlad cu tati au explorat fiecare ungher al curtii interioare in asteptarea mea.

La Bran am nimerit intr-o zi cam friguroasa si intunecata dar a fost o experienta turistica placuta, am gasit caselul primitor si ne-am bucurat si de noua aditie, Tunelul Timpului in care cobori cu un lift de sticla, construit in putul unei vechi fantani, care printr-un tunel secret pe sub castel leaga curtea interioara cu gradina exterioara. Mi-ar fi placut sa putem explora castelul toti trei, mai in tihna insa nu a fost cazul, dar ne vom intoarce mai la vara si neaparat in timpul saptamanii pentru a evita aglomeratia.

De la Bran, am plecat direct spre cazare, de care eram foarte curiosi. Rezervasem o noapte la Cuibul de Lemn, un complex de cazare unic, ca dintr-o poveste. Privit de jos, Cuibul pare ca te priveste cu ochi cand blanzi, cand suspiciosi, care se inmultesc in functie de unghiul din care te uiti. Casa-cuib este o combinatie armonioasa de ospitalitate veche si facilitati moderne, cu un restaurant care serveste mancaruri gustoase unde micul nostru calator a devorat o farfurie plina de paste delicioase.

La Cuibul de Lemn am stat prea putin dar ne-a placut totul, camera moderna si spatioasa, restaurantul cu semineul unic, o reinterpretare a coifului getic de aur din Tezaurul National, linistea din jurul complexului, terasa de la marginea padurii cu priveliste spre muntii indepartati si bineinteles casutele zambitoare acoperite cu sindrila si cu multi ochisori care te urmaresc prin tot complexul. Singurul minus al locului ar fi chiar amplasamentul relativ retras, insa daca iti doresti liniste, acest lucru ar putea fi o binecuvantare. Sigur vom reveni aici pentru cateva zile de vara pentru a explora mai mult zona, sa revedem Castelul Bran si Cetatea Rasnov, Dino Parc si ce am mai omis prin zona. Aaaaa si sa o salutam pe Maaau, pisica sosie a lui Garfield dupa care s-a tinut Vlad toata seara.

Un scurt popas in zona am facut si la Dino Parc Rasnov, ne-am gandit ca va fi interesant pentru Vlad sa vada dinozaurii, dar a fost mai fascinat de tractorul cu vagon care ne-a dus din parcare pana la intrarea in parc si inapoi, decat de exponatele din padure. Ce-i drept am si ajuns in jurul orei de somnic si nu a mai avut energie si nici chef de explorat. S-a lasat cu plansete si am plecat resemnati.

Trebuie sa mai cresti un pic Piticutule!

Galerie

Vizita la Curtea de Arges, prima capitala a Tarii Romanesti

La Curtea de Arges am ajuns inainte de apus, grabindu-ne de la Vidraru, sa mai prindem o vizita la Manastire in ultimele raze ale soarelui. A fost o vizita scurta dar am zis sa revenim si in urmatoarea dimineata.

Manastirea Curtea de Arges este o bijuterie arhitecturala, transformata in timpul lui Carol I in necropola a familiei regale a Romaniei. Decorata minutios pe exterior si pictata pana in ultimul ungher la interior, este extrem de bine pastrata si intretinuta. Ne-a impresionat mult acest lacas de cult chiar daca nu suntem noi foarte bisericosi.

Inainte de inchidere, cand am ajuns noi, locul era linistit si cam gol dar diminetata cand ne-am intors, comerciantii de nimicuri isi instalau de zor tarabele pe trotuar iar balciul din fata intrarii era o caracteristica pe care ne-am fi dorit sa nu o vedem si nu avea nici o legatura cu eleganta constructiei de dupa gard.

Peste drum de incinta complexului se afla Fantana Mesterului Manole si un mic lac cu rate care l-a distrat teribil pe Piticut care a macait la ele pana s-au adunat toate sa ii raspunda.

Mai aveam doua obiective de bifat din vechea capitala, Biserica San Nicoara din varful unui deal, de langa Curtea Domneasca, care ne-a dezamagit fiind intr-o stare extrem de degradata fara nici un fel de actiuni de conservare, lasata in paragina si mizerie si Curtea Domneasca din plin centrul orasului. In incinta zidurilor se pastreaza micuta bisericuta bizantina cu picturile innegrite de fum de lumanare si cateva ruine de case domnesti.

Concluzia noastra dupa scurta incursiune in Curtea de Arges a fost ca avem istorie dar nu suntem in stare sa avem grija de ea. Hotelul in schimb la care am stat a fost ca o mica bula de civilizatie intr-un oras uitat in trecut, unde Vlad a mancat paste pe rupte, a facut ture cu masinuta prin holul hotelului si s-a imprietenit cu un mic tablou cu o girafa, fiind mare fan!

Galerie

Cetatea Poenari si Barajul Vidraru intr-o zi calduroasa de noiembrie

In road trip-ul nostru de noiembrie, dupa zona Caciulata, Calimanesti, am plecat spre Curtea de Arges. Insa fiind la o aruncatura de bat si cu o prognoza de vreme promitatoare, am continuat drumul pana la Cetatea Poenari, despre care citisem in primavara ca urmeaza sa intre in renovari. Mare ne-a fost mirarea sa aflam de la domnul care ne-a vandut biletele, ca accesul la cetate urma sa se inchida in doua zile si probabil pentru urmatorii ani, cetatea nu va mai primi vizitatori. Hai ca am avut noroc si de data asta! Adevarul este ca Poenari, cunoscuta si sub denumirea de Cetatea lui Vlad Tepes, are mare nevoie de un proiect amplu de restaurare, consolidare si de o interventie mai putin deranjanta de securizare a vizitatorului, balustradele actuale care impanzesc ruinele sunt putin cam invazive si pun in plan secund zidurile cetatii. Speram sa fie un proiect frumos si promitem sa ne rentoarcem dupa renovare.
Accesul nu este chiar o plimbare pe faleza, insa panorama cu muntii Munteniei si partea de inceput a Transfagarasanului sunt recompensa pe care o primesti dupa ce urci cele 1480 de trepte pana la cetate. O “plimbare” de aproximativ 40 de minute cu un Piticut zambitor si bine dispus in rucsac, care se lasa cu ceva febra musculara a doua zi. Dar nici nu am simtit urcare din pricina vremii, soarele a stralucit pe un cer albastru iar padurea era in tonuri ruginii.

Din loc in loc sunt popasuri amenajate si esti anuntat prin niste mici panouri de parcursul traseului si de numarul de trepte ramase pana la cetate. Pe tot parcursul scarilor sunt instalte garduri electrice pentru a proteja impotriva ursilor, probabil in trecut ei si-au facut prezenta pe traseu.
Cetatea este destul de micuta si in ruina, dar fiind cocotata in varf de deal, panorama 360 este un spectacol.

In interiorul zidurilor sunt amenajate platforme de panorama, locuri numai bune pentru luat un pranz din rucsac la mijloc de drumetie sau de facut concurs cu masinutele printre pietre.

Dupa ce am explorat pe indelete castelul, unii, ca altii au bagat la mat, am continuat drumul spre Barajul Vidraru. Opriti in parcare, locul mi se parea cam parasit, niste catei flamanzi si-au facut imediat aparitia spre deliciul micului excursionist, dar constructia barajului este impunatoare. Lacul se vede cel mai frumos de sus, de pe platforma de unde se urca la Omul de fier.


De la baraj am facut cale intoarsa spre Curtea de Arges unde urma sa ne petrecem noaptea iar Piticutul din dotare a facut greva somnului pe drum, semn ca nu l-a obosit indeajuns drumetia de peste zi.

Data viitoare Vlad, vei urca pe jos toate cele 1480 de trepte!

Galerie

Caciulata si comorile ei sau ce sa faci o zi pe valea Oltului

La Caciulata nu am ajuns din intamplare. Un loc uitat pe harta, da, probabil, dar un loc unde poti descoperi cateva obiective turistice unice si extrem de interesante.

Drumul pana aici nu este unul chiar lipsit de stres, insa autostrada pana la Sibiu reduce mult timpul de deplasare. Dupa Sibiu, 70 de km si un drum pe care il parcurgi la mila celui de sus, bara la bara, asfalt decapat, cu multe opriri pe langa santiere de drum. 

Dar de ce sa mergi la Caciulata? Pai, citisem cu ceva timp in urma de un traseu pietonal amenajat intre Caciulata si Calimanesti care mi-a atras atentia, aleea de Cura Balneara sau Aleea Muncitorilor. Cu o lungime de putin peste 2km, traseul a fost realizat la inceputul sec XX de muncitorii care veneau pe jos la Caciulata la munca. Un traseu prin padure, transformat in promenada amenajata cu bancute, locuri de belvedere si un impunator pod metalic, rosu :), cu lanturi care trece peste o prapastie. Adica un traseu perfec de parcurs cu un Piticut dornic de explorat in minunatele culori tomnatice. Teoretic asta era planul, dar micutul nostru mic a dormit linistit in carucior pe tot parcursul traseului, in timp ce noi ne-am tras un pic sufletul si ne-am bucurat de sunetul frunzelor uscate de sub picioare si de frumusetea padurii in plina toamna.

Alt obiectiv interesant aflat inainte de intrarea in Caciulata, pe malul stang al Oltului, imediat dupa baraj, este Castrul Roman Arutela, un monument istoric datand din epoca romana, anul 138 DC, din vremea imparatului Hadrian, construit de un detasament de arcasi sirieni. Mi-a placut detaliul cu sirienii, in contextul actual, ca tot avem invazie de ei in Europa. Conform constatarilor arheologice, o revarsare neobisnuit de ampla a Oltului a distrus o parte a castrului determinand retragerea garnizoanei si parasirea asezarii la inceputul secolului III. Castrul a fost reconstruit insa nu exista nici un fel de parcare in zona sau vreun indicator care sa te directioneze catre ruine, doar un panou explicativ langa ruine. Este pacat deoarece daca treci in viteza pe drum ai toate sansele sa nici nu il zaresti.


Probabil cel mai popular si aglomerat loc din statiune este Manastirea Cozia, ctitorie a lui Mircea cel Batran, insa pe cand am ajuns noi, dupa-amiaza, locul era destul de liber. Nu am poposit mult, ne-am plimbat in jurul micutei bisericute, am facut cateva poze prin curte si la decoratiile interioare si am plecat spre hotel, Vlad nemaiavand rabdare si fiind cam obosit dupa drum.

Se cerea un somnic!

Galerie

Oberholz si un traseu animat

In grupul muntos Latemar am urcat cu un singur scop, sa vedem si sa mancam la cabana Oberholz. Pozele explica dorinta mea de a vedea aceasta structura atipica, moderna. Vremea nu promitea prea multe, se adunau nori cam amenintatori inspre varful la care urcam cu telescaunul, a inceput chiar sa picure pe drum. Sus insa vremea ne indemna la o plimbare, nu la stat. Nici nu am stat prea mult pe ganduri, am furajat un pic Marmota din dotare, sus in rucsac si la drum.

Am ales un traseu usor si destul de scurt, cam cat somnul de pranz al mezinului calator, vreo doua ore cu tot cu jucatul dinaintea si de dupa somnic, dar am vazut si aflat multe. Era un traseu pe parcursul caruia erau descrise tot felul de curiozitati legate de fauna si flora de pe munte, zone cu belvedere, animale sculptate din lemn. In principiu un traseu animat pentru a distra copii. Asa am aflat de exemplu ca ne plimbam pe un traseu, care in urma cu multe milioane de ani era pe fundul unei mari iar fosile marine gasite in muntele de calcar si expuse pe carare sustineau povestea.

Am fost in multe vacante la munte in Austria si Italia insa pana acuma nu am bagat de seama, dar locurile de joaca pentru copii in varf de munte sunt dementiale. Si sunt peste tot. Un leagan, un tobogan, o structura de lemn in forma de animal pentru catarat sau mult mai multe si mai variate. Este asa de placut pentru parinti sa gaseasca un loc unde sa-i lase pe copii sa zburde in voie, un loc in care cei mici chiar se simt bine. Asa si pentru ei mersul la munte devine distractiv, nu doar un traseu de multe ori obositor si probabil la varsta lor plictisitor. Este mare pacat ca la noi in tara unde avem asa munti frumosi nu se pune deloc accent pe asa ceva.

Revenind la cabana Oberholz, evident ca nu am mai ajuns sa luam pranzul pe terasa ei cu priveliste, alegand un traseu care cobora la alt telescaun decat cel cu care urcasem, dar am reusit sa mancam singurul apfelstrudel din intreaga excursie italiana, la to go :)) Inca ma minunez cum se schimba planurile din mers si cat de fluid este programul de cand plimbam si Piticutul dupa noi.

Galerie

Scurta vizita la celebra bisericuta Chiesetta di San Giovanni a Ranui

Micuta biserica minutios decorata si cu un turn clopotnita acoperit cu o cupola in forma de ceapa, cu o stea in varf, se remarca gratios in pajistile verzi de la poalele muntilor Puez Odle din Vald di Funes. Este o aparitie pe cat de neobisnuita, pe atat de frumoasa.

Apartine fermei Ranui Hof, cei care detin si un hotel peste drum de ferma iar accesul este destul de limitat, in sensul ca, la intrarea pe proprietate trebuie sa platesti o taxa de trei euro si ai un traseu bine delimitat pana la ea, pentru a nu te abate de la drum ca sa nu calci pretioasa iarba din splendidul peisaj alpin. Evident, dronele sunt interzise desi mi-ar fi placut mult sa ma joc un pic cu ea acolo. Sigur ar fi iesit poze spectaculoase. Nu mai zic ca prezenta ei exotica in mijlocul pajistilor atrage hoarde de turisti.

Inscriptia de pe fatada bisericii o dateaza din 1744 dar mai interesant, pentru mine, a fost ca bisericuta poarta hramul Sfantului Ioan Nepomuc care este sarbatorit pe 16 mai, chiar de ziua mea 🙂

Galerie

Plan de Corones – un loc de joaca neasteptat in varf de munte pentru copii si parinti

Am fost de nenumarate ori pe platoul Semenic si de fiecare data ma intriseaza faptul ca-l vad din ce in ce mai degradat, in paragina si tot mai saracacios in atractii turistice. Ma refer aici strict la investitiile care ar putea face din acest loc unul de top, cum este Plan de Corones si nu ma refer la natura. Cand am inceput urcarea cu gondola spre platoul de la Corones, am avut cumva acelasi sentiment ca si cum as fi urcat spre Semenic. Evident nu stiam ce ne asteapta acolo, dar din ce cautasem pe google maps, era un platou nu foarte spectaculos, dar cu privelisti frumoase, cu cateva restaurante, doua muzee dintre care cel proiectat de celebra arhitecta iraniana Zaha Hadid (principalul motiv pentru care mi-am dorit sa urcam pe acel platou) si un enorm stalp metalic plin de antene de televiziune si radio difuziune. Cred ca antenele si ideea de platou imi dadeau sentimentul asemanarii cu Semnicul.

Ajunsi acolo insa, pff, nici o asemanare! Era cumva un mic paradis cu jocuri si activitati pentru toate varstele si pentru toate gusturile. Daca voiai numai sa te plimbi si sa admiri peisajul, eventual sa vizitezi cele doua muzee, Lumen, muzeul fotografiei alpine sau MMM Corones, muzeul dedicat alpinismului, eventual sa iei pranzul la inaltime, puteai sa aloci si jumatate zi acestor activitati. Daca simteai nevoia de adrenalina, aveai la dispozitie kilometri intregi de trasee amenejate pentru bicicleta. Daca erai copil mai mic sau ceva mai maricel, pai sa zicem ca platoul era un mare loc de joaca amenajat pentru tine. Atat de mult ne-a placut acest loc de joaca la peste 2000 de metri altitudine, incat dupa cateva zile nu am rezistat tentatiei si am revenit.

Practic, Plan de Corones este un loc nu foarte ofertant din punct de vedere natural, tinand cont ca este totusi in Dolomiti, insa acest neajuns a fost suplinit cu succes de alte atractii „plantate” pe munte, care intriga indeajuns turistul, incat sa faca totusi o vizita platoului in detrimentul unui spectaculos traseu montan de exemplu.

Muzeul, la cel al aplinismului ma refer, MMM Corones, este in sine o mica bijuterie in varf de munte. Seamana mai degraba cu o baza lunara bine ascunsa printre stanci si merita cu siguranta o vizita pentru a afla mai multe despre respectul fata de munte dar si pentru a-i descoperi arhitectura speciala.

Lumen, muzeul fotografiei montane, arhitectura minimalista si peisajul sunt uimitoare. Clar este un loc pe care nu te astepti sa il gasesti cocotat pe munte. Are o cafenea si un restaurant elegant, plin ochi la ora la care am vrut noi sa luam pranzul, o terasa suspendata cu vedere la Alpi si o platforma de belvedere unde poti urca cu liftul. Pur si simplu spectaculos!

Dar parca cel mai mult ne-au placut locurile de joaca pentru copii si traseul amenajat pentru cautarea comorii ascunse. Un traseu cu noua locuri de joaca distincte pentru care primesti, daca esti copil sau familie cu copil mic ca si noi, o harta speciala cu traseul pe care trebuie sa-l urmezi si instructiuni ca sa gasesti comoara, plus o cartolina pe care sa bifezi la fiecare loc de joaca in parte cate o litera din numele unui personaj din povestea care invaluie misterul comorii. Daca reusesti sa dezlegi misterul, esti invitat la unul dintre locurile de joaca sa iti ridici premiul. O carticica de colorat si activitati si un set de creioane colorate. Ce idee minunata!

Vlad, dar si noi :)) a fost tare fascinat de un traseu destul de lung cu tot felul de pante si obstacole in care trebuia sa urmaresti o bila de lemn, de un tobogan pe care s-a dat si pe burta si pe dos, de un traseu in care alunecai pe o panta intr-o imensa gogoasa de cauciuc siiii de un mic ratrac care era pus la dispozitia copiilor unde a tras de volan de am crezut ca plecam cu el acasa si a apasat toate butoanele la nesfarsit. Ratracul era mare hit printre copii, mereu era coada la intrarea in cabina soferului.

Un loc cu adevarat minunat pentru copii! Cred ca aici vom mai reveni si a 3-a oara 🙂

Galerie

Lago di Braies sau un traseu usor (aglomerat) prin Dolomiti

Se spune ca lacul Braies ar fi cel mai frumos lac din muntii Dolomiti si adevarul nu este departe. Dar cu faima vine si aglomeratia. Noi am ales sa vizitam zona la inceput de saptamana, sperand ca turistii de weekend vor lipsi de pe traseu, insa luna august nu se dezminte, iar locul era parca invadat de oameni. Atat este de popular locul incat pentru a proteja ecosistemul zonei, autoritatile locale au hotarat sa restrictioneze accesul turistilor pe vale in lunile de vara, iar parcarile amenajate langa lac pot fi accesate doar cu rezervare online in prealabil, rezervare verificata de autoritati la intrarea pe drumul care duce catre lac.

Marea majoritate insa aleg sa viziteze lacul doar in zona celebrului debarcader de lemn, care apare in mai toate pozele de pe internet si eventual sa inchirieze o barcuta cu vasle pentru a iesi un pic pe lac, dar noi ne-am dus chititi sa facem traseul care face inconjurul lacului. Traseul este unul extrem de usor, recomandat si pentru copii mici, de aproximativ 7km care te poarta de jur imprejurul lacului, la umbra padurii la inceput, apoi te coboara langa apa pe niste plaje amenajate cu nisip si pietre ca mai apoi sa te urce si sa te coboare pe scari amenajate pe unul dintre versantii care delimiteaza lacul.

Peisajele sunt minunate pe tot parcursul traseului, din orice unghi privesti, lacul te fascineaza cu nuantele de smarald iar barcutele care animeaza lacul aduc un plus de autenticitate locului.

Hotelul care se inalta la baza lacului, caruia ii apartine si lacul, are o istorie incarcata, oaspeti importanti si familiile aristocrate ale monarhiei austriece au fost cazati aici de-a lungul anilor, el fiind inaugurat in 1899 si in prezent fiind in proprietatea aceleiasi familii care a construit-o. Cand vezi aglomeratia de acum, nu poti sa nu stai si sa te intrebi oare cum arata locul in urma cu 100 de ani, cand in loc de zumzetul turistilor si al masinilor si autocarelor, se auzea doar sunetul padurii si al pasarilor care-i populeaza coroanele. Cred ca era un loc minunat!

Galerie

Lagazuoi si 5(cinque)Torri, munte si razboi

La 5 Torri voiam neaparat sa ajungem in vara asta italiana insa despre Lagazuoi nu stiam nimic. A fost o intamplare neasteptata si foarte placuta la initiativa prietenilor cu care imparteam experienta montana.

Ajunsi in Pasul Falzarego, am luat telecabina care urca la refugiul Lagazuoi pe o vreme cam nehotarata, noroasa si sus destul de racoroasa. A fost nevoie de un pic de rabdare pentru ca norii sa se risipeasca si sa ni se dezvaluie peisajul muntilor inconjuratori. Daca despre Cinque Torri stiam ca a fost scena luptelor din cele doua Razboaie Mondiale, loc din care italienii au luptat sa-si apere tara, despre Lagazuoi aveam sa aflam ca a fost cazemata austriecilor, refugiul de unde duceau lupta impotriva italienilor.

In Primul Razboi Mondial, soldatii italieni au sapat in stanca un sistem impresionant de galerii care duceau pana sub varful muntelui Lagazuoi pentru a submina amplasamentele austriece. Bucata care alcatuia galeria minelor italiene a fost aruncata in aer in iunie 1917.

La prima vedere nimic din toate astea nu pare evident si trebuie sa fii bun observator pentru a zari pe versanti multele intrari in galerii si tuneluri sapate in stanca pentru refugiu si munitie.

Dupa ce ne-am plimbat pret de doua ore in sus si in jos pe trasee amenajate spre diferite puncte de interes si belvedere de pe platoul Lagazuoi, timp in care Piticutul nostru a dormit in rucsac la aer curat de munte, ne-am incumetat sa coboram in vale pe jos, pe un traseu de via ferrata, categoria A1, traseu atipic, care strabate transee construite din lemn si piatra, poteci sapate in munte si un tunel de aproximativ 1km, sapat in stanca. In prezent tunelul Lagazuoi este complet restaurat si echipat cu cabluri. Am ezitat la inceput, deoarece nu stiam exact ce presupune acest traseu, nu aveam echipament tehnic, nici casti pentru tunel, doar frontale si un Piticut care tocmai se trezea din somnul dulce pe cand ajungeam la intrarea in tunel. Nu stiam cum va reactiona la tunel, la intuneric si nu ne doream sa planga tot traseul.

Dand acuma timpul inapoi, ne dam seama ca a fost o experienta frumoasa si ne bucuram tare ca ne-am incumetat. Traseul nu a fost deloc greu, doar tunelul a pus ceva probleme bebelusesti si evident bucata pe care am facut-o in plus, nefiind atenti la iesirea din tunel si plecand pe o poteca ocolitoare gresita care ne-a tinut ocupati si putin stresati vreo ora, dus intors.

Traseul incepe in forta de sub statia de sus a telecabinei Lagazuoi si coboara sustinut cativa zeci de metri pana intra pe poteci sapate in stanca, iar mai apoi intr-un sistem militar de transee construite din piatra, care era avanpostul fortificat al armatei austriece.

Dupa 10, 15 minute de mers sustinut, se ajunge la intrarea in tunel. Ne asteptam sa fie ingust si jos si nu prea stiam cum il vom traversa cu Vlad in rucsac, dar a fost impresionant de lat si de inalt, putand trece lejer doi, trei oameni unul langa altul. Pe traseu din loc in loc sunt si alcovuri de repaos langa guri de lumina pe unde intrau valuri de aer cald, in tunel fiind destul de frig si foarte umed. Tunelul era aproape in intregime sapat in trepte, cred ca traversandu-l in sens invers ar fi fost cam greu cu Vlad care a stat doar in bratele lui Ta-Ta. Nici asa nu a fost un tronson usor de traversat, treptele fiind inegale, unele inalte pana la genunchi iar umezeala de pe ele te obliga sa te tii permanent de cablurile prinse in perete pe post de balustrada.

In mod cert nu este un traseu pentru cei claustrofobici, fara frontala este aproape imposibil sa il parcurgi, am vazut turisti care urcau la lumina telefonului, dar chiar si asa, traversandu-l parca simti apasarea intunericului si a pietrei care te inconjoara. Este incredibil cum au reusit italienii sa sape acest tunel in versantul de piatra si in ce conditii au lucrat si au luptat in acele vremuri.

Dupa iesirea din galerii, traseul coboara mai intai pe langa versanti abrupti, ca mai apoi sa intersecteze un alt traseu, o ruta ocolitoare care nu presupune traseu prin tunel, care coboara pe un drum lat si serpuit in ace de par pana la parcarea de langa cladirea telecabinei.

Fiind impresionati de ce am vazut si descoperit despre razboiul dus la aceste inaltimi ametitoare si curiosi de mai multe informatii, a doua zi am pornit spre Cinque Torri, unde la baza turnurilor ne astepta cel mai mare muzeu in aer liber dedicat luptelor dintre italieni si austrieci, un platou intreg, sapat, construit si amenajat pentru razboi. Traseele sunt marcate si insotite de panouri informative in italiana, germana si engleza, iar scenariile sunt pregatite pentru a oferi o viziune concreta asupra vietii de razboi in transee. Intrand in sistemul de trasee fortificate poti afla informatii despre cum soldatii au construit transeele, cum si unde au contruit adaposturi pentru dormit, gatit sau supraveghere, colibe pentru a pastra grenade, depozita pusti si mitraliere. Este intr-adevar impresionant si te face sa apreciezi vremurile de pace pe care le traim acum.

La 5 Torri ajungi cu telescaunul sau pe jos, probabil cel mai rapid pe un traseu ce urca in zig zag pe sub telescaun, pe care noi l-am descoperit la coborare cand ploaia ne-a alungat de pe munte, iar pe platoul de sus ai o panorama spectaculoasa cu varfurile inconjuratoare, plus un restaurant la refugiul Scoiattoli ce parea delicios, la care ne doream sa savuram un apfelstrudel dar la ora pranzului cand am ajuns noi nu puteai sa arunci un ac.

Cele cinci turnuri care formeaza acest grup muntos, desprinse parca una din cealalta si toate dintr-o stanca mama, sunt un adevarat monument natural, vizibil din orice punct al platoului. Un veritabil paradis pentru cataratori datorita numeroaselor fete care creeaza trasee cu diferite dificultati, de la cele mai ușoare la cele mai grele.

Din pacate ne-am plimbat prea putin pe acest munte datorita norilor care se adunau si ne avertizau sa nu ne indepartam prea mult de telescaun iar dupa vreo ora si jumatate de trasee, am fost alungati de ploaie. Dar aici vom reveni pentru o plimbare mai ampla, ne-a placut tare mult ce are de oferit acest grup muntos iar trasee sunt multe si pe gustul oricarui iubitor de munte.

Galerie

Pur si simplu …. SECEDA

Poti sa afirmi ca ai fost in Dolomiti de n ori dar tot nu poti sa spui ca ai vazut tot iar muntele iti mai rezerva cate o surpriza. De aceasta data surpriza a fost Seceda.

Am ales Seceda ca prima noastra plimbare montana in Dolomitii din nordul cizmei italiene in ideea ca e ceva nou, nu mai fusesem si aveam in minte coltii aceia ascutiti care se ridica parca din adancuri chiar sub privirile tale. Cel putin asa percepeam eu pozele care inundau internetul cu acest munte.

Am ajuns in parcare dupa o tura de shopping in Bolzano, ca doar era in drum si aveam parte de prima surpriza. Parcarea de la gondola era nu plina, ticsita, plus o coada de masini care astepta sa se elibereze un loc. Era de asteptat avand in vedere ca am ajuns pe la orele pranzului. Dar, zeii au tinut cu noi si in 10 minute am gasit loc de parcare, am asteptat sa-si faca micutul mic somnul de frumusete, l-am furajat si am fugit spre gondola ca nu se mai putea. Micul montaniard arata de jumate de ora cu degetul doar spre gondolele care ieseau din cladirea de deasupra noastra, una dupa alta in ritm alert.

Dupa un traseu de cateva minute bune deasupara pajistilor alpine cosite parca la milimetru, cu o gondola, inca o urcare cu un tramvai zburator deasupra prapastiilor si stancilor golase abrupte si iata-ne in varf de munte la 2500m altitudine.

Aici ne astepta urmatoarea surpriza! Are rost sa amintim de frigul care ne-a lovit? Nu, nu are. Cert este ca am luat pe noi toate hainele din rucsac, straturi, straturi, vreo 4 au ajuns pe Piticut. Iar la iesirea din cladirea gondolei ne-a intampinat o panorama cum nu ne-a mai fost dat sa vedem! Poate a fost de vina si faptul ca nu am mai calatorit asa de mult in ultimii doi ani, pandemia bat-o vina si eram mai usor de impresionat, dar am dat nas in nas cu toti muntii din Tirolul de sud, in frunte cu Seceda, care este si sit al Patrimoniului Natural Mondial UNESCO.

Uitandu-ma la poze imi dau seama ca ele nu cuprind intreaga maretie a locului, dar nici cuvintele nu mi le gasesc potrivite pentru a descrie privelistea, asa ca voi lasa totusi pozele sa impresioneze.

Vlad a mers pe jos, a alergat, a vrut in brate, mult, a plans de foame, a plans de frig, a ras, a mirosit florile de pe traseu, s-a bucurat de toboganele cu priveliste montana, s-a jucat cu pietricele, a facut tumbe in iarba, s-a speriat de drone, a “latrat” pe limba lui la catei si a stat si nu prea la poze. Mai avem de lucru la organizarea bagajului pentru ture de o zi, in totdeauna este loc de optimizat dar una peste alta ne declaram multumiti de prima iesire in trei la munte in iubitii nostri Dolomiti.

Galerie

Dachstein Gletscher sau cum sa te racoresti in august pe ghetar la 2700 de metri

Urmatoarea destinatie in road trip-ul nostru spre frumosii munti din nordul cizmei italiene, a fost Ghetarul Dachstein, un colt de rai din Austria in care nu ajunsesem inca in multele noastre excursii la schi din aceasta tara. Dar, ca sa incepem acomodarea cu muntele din timp si cu mare nevoie de aer proaspat si racoros dupa cateva saptamani toride in tara, am decis sa urcam pe cel mai inalt munte din regiunea Styria care ne promitea si o experienta inedita cu cele trei atractii de sub varf, Palatul de gheata, Podul suspendat si Scarile spre nicaieri.

Dimineata a debutat nu tocmai prietenos, cu vreme racoroasa si o ploaie marunta si enervanta, insa pana ne-am gasit drumul spre parcarea de la gondola, a iesit si soarele timid dintre nori. Ne-am echipat cu toate hainele calduroase din bagaj si sus pe munte am fost. Un friiig si un vant taios ne-a intampinat in mijloc de august, dar privelisea a fost spectacol, un deliciu pentru orice iubitor de munte.

Podul de aproximativ 100 m suspendat deasupra prapastiei este highlight-ul experientei de pe ghetar dupa parerea mea, iar noi l-am prins cand in nor, cand in ceata si tot timpul cu vant puternic, insa Vlad nu a avut nici o problema in a-l alerga in sus si-n jos dupa o cioara 🙂 Am facut chiar si o sesiune de preparat si mancat cereale la capatul podului ca ne-a cam lovit foamea dupa ce am hranit ciorile cu biscuitii din dotare.

La capatul podului sunt scarile spre nicaieri, un calup de trepte care te coboara spre o platforma complet transparenta, unde ai impresia ca esti in mijlocul prapastiei. O mare doza de adrenalina pentru cei cu frica de inaltime. Aici vremea a fost mai capricioasa iar vantul ne-a cam tinut in nori cu putine momente de raspandire cand puteai zari intinderile. Iar daca ai noroc de vreme buna, privelistea iti taie rasuflarea. Noi a trebuit sa avem ceva rabdare, dar pana la urma am fost rasplatiti cu panorame spectaculoase.

Ultima atractie a traseului este chiar ghetarul, un mini muzeu cu sculpturi de gheata luminate in culori vii, pe care l-am parcurs destul de repede datorita temperaturilor scazute, de frica sa nu raceasca micul excursionist la inceput de aventura alpina.

Evident ca nu am parasit muntele inainte de a face cunostinta cu zapada vesnica de pe traseul inspre varf si utilajele care fac munca de intretinere a partiilor de pe versanti, probabil cea mai interesanta parte a aventurii de pe Dachstein pentru Vlad care sare in sus de fericire de fiecare data cand vede un ratrac, in cazul de fata sau un alt utilaj gigant.

La ora la care scriu aceste randuri, pe Dachstein a nins deja abundent si totul este acoperit cu un strat proaspat de zapada. Sa nu uitam totusi ca suntem inca in august. Brrrr

Galerie

La pas prin Graz

La Graz imi doream sa ajung inca din timpul facultatii, de prin 2003, cand orasul a fost declarat Capitala Culturala a Europei si s-au construit cateva cladiri emblematice cu ocazia acestui eveniment, insa drumurile m-au dus de fiecare data inspre alte destinatii austriece.

Incercand sa organizez excursia din Dolomiti am decis sa fragmentez traseul cat mai mult pentru a fi mai usor de parcurs cu micul excursionist, astfel, s-a ivit ocazia de a inghesui o noapte si in acest oras care sta de atatia ani pe lista la categoria nebifate.

Trebuie sa mentionez ca involuntar am ales destul de prost momentul pentru aceasta excursie de o zi dar asa s-a nimerit si nici nu mi-am pus problema pana nu am ajuns acolo. Intr-o zi de duminica si de 15 august. Cum nu se putea mai rau. In oras se desfasura un concurs Ironman, iar din acest motiv Parcul de sculptura la care vroiam neaparat sa ajungem era inchis pana la pranz, in oras multe zone erau restrictionate si nu te puteai plimba in voie, in plus aglomeratia era cam mare la fiecare colt. Fiind un triatlon care presupune 3 sporturi diferite si pe distante luuuungi, tot orasul era infasurat in panglici care deviau circulatia auto iar in centru pe cea pietonala. O adevarata distractie. Nu ca as avea ceva impotriva competitiilor sportive, doar ca ma enerveaza tare cand ceva imi sta ceva in cale dupa ce am organizat meticulos vizita pe la obiective si totul este planificat pana la ultima virgula.

Bun, dar sa nu ne mai plangem si sa ne bucuram de ce am vazut totusi. Baietii au fost incantati de concurs, au si ramas sa incurajeze concurentii pana eu am mai dat o tura doua prin cartier. Vlad a fost cam nedumerit de vacarmul din oras dar nu a dat semne ca l-ar deranja cu ceva, a fost chiar curios.

Am ajuns la extraterestrul prietenos, Muzeul de arta contemporana, ciudata constructie devenita simbolul modern al orasului, inghesuita intre cladirile din centrul vechi. Din pacate am reusit sa vizitam doar magazinul simpatic de la parter in cele cateva minute in care micutul mic a dormit linistit in carucior dar recunoastem ca ne-a placut mult si ne-am dori cu urmatoarea ocazie sa descoperim si expozitiile de arta de la etaj precum si panorama asupra orasului de la cafeneaua ultimului nivel.

Am reusit sa urcam cu funicularul pe Schlossberg, pe al carui platou se ridica vechiul simbol al orasului, turnul cu ceas, parte a fostei fortarete, de unde panorama asupra orasului este fabuloasa! Cu toate restrictiile datorate concursului, Graz, cel mai nordic oras renascentist din Europa, a reusit totusi sa ne impresioneze cu privelistile asupra centrului sau vechi inscris in lista patrimoniului cultural UNESCO.

Am trecut raul Mur peste podul si Insula Mur, o constructie extravaganta din otel, conceputa de artistul american Vito Acconci, care leaga cele doua maluri si serveste ca loc de repaos pentru o cafea sau diferite evenimente culturale care au loc in micutul amfiteatru al insulei.

Din cat am parcurs noi in jumatate de zi, mereu intorsi din drum sau deviati de concursul cu pricina, Graz pare un oras minunat care merita sa fie batut la pas, astfel ca va ramane pe lista oraselor de vizitat pana vom reusi sa-i descoperim secretele, cafenelele, minunatele cladiri medievale si ce mai are de oferit, la prima vedere, unul dintre cele mai frumoase orase din Austria.

Galerie

Trei cetati si un weekend prin vecini in Serbia

Dupa weekendul trecut, petrecut la Dunare, am ramas cumva cu sentimentul ca nu am stat destul si nu am vazut suficient din ce avea locul sa ne ofere, astfel ca ne-am intors pe clisura Dunarii, de data asta pe malul Sarbesc. Aveam in plan sa vizitam Cetatea Golubac, un muzeu care promitea sa fie interesant si am inghesuit in program si cateva ore de balaceala la strandul de langa cazare. Cu temele facute de acasa, am pornit cu entuziasm spre granita, unde dupa o ora de stat in vama cu 5 masini in fata noastra am inceput sa ne pierdem rabdarea si sa punem la indoiala decizia de a merge la „relaxare” in Serbia.

Dupa mai bine de o ora pierduta degeaba in vama, inca una pe drum, deoarece nu am mai ajuns in timp util sa prindem bacul de la Stara Palanka, ce ne-ar fi scurtat drumul, inca trei ore pe drumuri prin lanuri de „malai”, floarea soarelui si paduri de bagrini, cum zicea Silviu si am ajuns la Cetatea Golubac, taman la ora pranzului pe o caldura insuportabila, insa cetatea aceasta merita descoperita indiferent de vreme. Dupa vizita la cetate, am ramas asa de impresionati ca am abandonat planurile de acasa si ne-am reorientat spre a vizita cetatile de la Smederevo si Ram, ce alaturi de Golubac au fost construite pe malul sarbesc inainte de defileul de la Portile de Fier.

Cetatea Golubac

Cetatea Golubac, o fortificatie medievala militara importanta a fost construita chiar la intrarea in Portile de Fier, in punctul in care Dunarea are cursul cel mai lat, pentru ca apoi sa intre in defileul stancos al muntilor, reprezentand un punct strategic exceptional. A permis un control facil al tuturor traseelor terestre si ale cailor navigabile care leaga estul si vestul, in timp ce stancile abrupte si inaccesibile pe care a fost inaltata, precum si fluviul in sine, au servit ca protectie naturala. Intocmai aceasta pozitionare privilegiata a fost motivul pentru care puterile limitrofe, Ungaria, Serbia iar mai apoi Imperiul Otoman au luptat pentru capturarea cetatii, pentru a detine controlul si puterea asupra granitei dunarene.

Interesant este si faptul ca nu se stie exact cine a construit cetatea, insa a fost mentionata in surse istorice prima data in 1335, fiind prezentata ca fortificatie militara maghiara. Cu toate astea, a fost fondata mult inainte, aparand pe diferite harti medievale sub misterioasa denumire de Golubica, „porumbel”.

Legendele spun ca in cel mai de sus turn al cetatii a fost inchisa regina Bizantului, Elena, care a crescut porumbei, indragostita fiind de gingasia si frumusetea lor. Tocmai de aceea, fortareata a primit numele Cetatea Golubac, adica Cetatea porumbeilor.

Cetatea in sine, este formata din doua parti, fortificatia interioara cu cel mai inalt turn de straja in „orasul de sus”, fiind prima si cea mai veche cladire din cetate, respectiv fortificatia exterioara care impreuna cu palatul si turnul care il protejeaza reprezinta „orasul de jos” acestea fiind construite ulterior. In perioada de domnie otomana a fost adaugat un turn octogonal exterior, supranumit si turnul tunurilor, iar fortificatia exterioara a fost intarita cu ziduri noi, deoarece armele de foc au fost folosite la mare intensitate in secolul XV iar arhitectura cetatii a trebuit adaptata acestui nou mod de lupta.

Astazi, o parte a cetatii este acoperita de apele Dunarii ca urmare a construirii barajului de la Portile de Fier. Fortareata a fost supusa unui amplu proces de restaurare si de lucrari arheologice. Au fost reinnoite complet noua turnuri, care au capătat acoperis si au fost unite prin ziduri de legatura.  S-au reconstruit unele incaperi, s-au amenajat spatii noi, iar intreaga zona din jurul cetatii a primit un aspect modern.

Ce mi se pare atipic si totusi foarte destept implementat la aceasta fortificatie sunt cele 4 trasee care pot fi parcurse de vizitatori, un traseu la baza de jos a fostificatie, accesibil cu copii si alte 3 trasee cu dificultate medie sau mare, amenajate foarte minimalist in stanca, un fel de via ferrata, sa nu distorsioneze arhitectura fortificatiei, care te urca pe varsantul abrupt al „orasului de sus” si te poarta pe la turnuri, trasee care sunt accesibile doar persoanelor care au implinit 18 ani. Astfel ca noi am reusit sa vizitam cu Pitcutul din dotare doar 4 din cele 9 turnuri existente, curtea „orasului de jos” si palatul care cred ca a avut parte de cele mai multe lucrari de reconstituire si transformare. In ciuda caldurii extreme, am fost super impresionati de arhitectura fortificatiei si de modul in care se pliaza pe relieful abrupt si stancos, respectiv de modul curat de restaurare care a reusit sa puna in valoare foarte frumos constructia.

Cetatea Ram

A doua zi, pe o ploaie cand mocaneasca, cand furtunoasa, dupa o noapte in care a turnat necontenit pana am ramas fara curent la hotel, pana de curent ce a tinut pana dimineata inainte de micul dejun, am plecat la o plimbare cu masina intai pe clisura Dunarii, ca mai apoi sa ne intoarcem si sa pornim spre Cetatea Ram, alta minunatie din vremuri premedievale.

In micuta asezare Ram, pe malul sudic al Dunarii, vis a vis de gurile de varsare ale raurilor Caras si Nera, in curbura fluviului, pe o stanca abrupta se inalta cetatea cu acelasi nume, Cetatea Ram, o fortificatie construita in jurul ruinelor unui mausoleu roman sau chiar preroman, zona fiind locuita de celti.

Existenta acestui loc a fost consemnata pentru prima data in timpul domniei imparatului Traian, cand a fost mentionat ca o asezare unde au stationat unitatile de cavalerie. Complexul roman avea probabil un scop religios, dar a servit si ca punct de orientarepentru circulatia pe fluviu. Cea mai veche mentiune a Cetatii Ram dateaza din 1128, cand armata bizantina i-a invins pe maghiari. In jurul anului 1500, la comanda sultanului Baiazid al II-lea s-au facut lucrari de intarire a cetatii existente pentru a face fata tunurilor de asalt. Ea a fost construita, de asemenea, cu scopul de a intari apararea granitelor de nord-vest ale imperiului, granite care erau aparate pana atunci doar de fortificatiile deja existente de la Smederevo si Golubac.

Cele cinci turnuri ale fortificatiei au un numar total de 36 de ambrazuri pentru tunuri, ceea ce inseamna ca era nevoie de cel putin 100 de soldati pentru a folosi artileria. Fortareata avea, in general, o structura interna diferita de alte cetati din aceeasi perioada. Ea a avut si un scop civil, iar la etajele superioare ale turnurilor au fost gasite resturi de seminee, indicand faptul ca au fost amenajate camere pentru locuit.

Reconstructia completa a cetatii a inceput in 2017, restauratorii au folosit materiale aduse de la o cariera de piatra din apropiere, care fusesera folosite la fortareata originala. Au fost efectuate analize ale mortarului original pentru fi recreat identic. S-au folosit doar grinzi de lemn, fara ciment sau bare de fier si trebuie sa recunoastem ca au facut o treaba excelenta, lucrarea putand fi data ca exemplu de restaurare.

Dupa vizita la Ram, am ramas in sat pentru a trece Dunarea cu bacul spre deliciul lui Vlad care a savurat fiecare minut pe apa. Ce-i drept, a fost o experienta inedita mai ales datorita „vechiturii” cu care ne-am facut curaj sa trecem Dunarea, iar dupa ce ne-am vazut pe uscat, am plecat spre urmatoarea cetate, cea din Smederevo.

Cetatea Smederevo

Pentru inceput cred ca trebuie sa amintim faptul ca orasul Smederevo a indeplinit temporar rolul de capitala a Serbiei in Evul Mediu, in urma unor batalii pierdute, Belgradul fiind retrocedat maghiarilor, un detaliu pe care noi nu l-am cunoscut la momentul in care am descalecat in parcarea de la baza cetatii. Sinceri sa fim nu ne-am asteptat la dimensiunea zidurilor si multitudinea turnurilor care ni s-au desfasurat sub priviri, fortificatie ce se inalta pe conturul a 11 hectare de teren pe malul Dunarii.

Dupa ce am gasit intrarea, intr-un lateral cam ascuns, ne-am dat seama ca de fapt multitudinea de turnuri, in numar de 19 mai precis, strajuiesc „orasul exterior”. Cetatea exterioara este folosita in prezent ca parc al orasului si gazduieste, ocazional, festivaluri, concerte, targuri si alte evenimente culturale, de asemenea fiind amenajat cu un teren de sport, iar intr-unul din cele trei colturi se afla si „orasul interior”, cetatea pe care ne asteptam noi sa o vedem. O cetate mica dar cu o arhitectura complexa. Aceasta fortificatie reprezinta prima parte a cetatii, inclusiv un palat si alte cladiri necesare pentru a forma un oras interior, au fost finalizate in doar doi ani. Lucrul la suburbiile fortificate si la fortificatiile suplimentare au continuat inca aproape zece ani.

Cetatea a fost construita de sarbi, insa a fost fortificata de catre Imperiul Otoman care a cucerit orasul in secolul XV-lea. Mai tarziu, Semendria, cum a fost botezata initial, a fost o provincie a Monarhiei Habsburgice, iar între 1805 și 1807 a fost din nou centrul statului sarb reinfiintat.

Cetatea a rezistat mai multor asedii ale otomanilor si sarbilor, supravietuind relativ neatinsa, dar in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial a fost puternic deteriorata de explozia accidentala a depozitului de munitie aflat aici si apoi de bombardamentele armatelor aliate.

In ciuda eforturilor de conservare, cetatea se afla inca in pericol din motive intemeiate atat naturale, cat si provocate de om. Nivelul ridicat al apelor subterane rezultat de pe urma construirii barajului de la Portile de Fier ii ameninta stabilitatea si a crescut riscul de inundatii. De asemenea vecinatarea cu calea ferata ce provoaca trepidatii, ameninta stabilitatea turnurilor, unul fiind desprins din zid si inclinat in mod nefiresc de tare.

Desi am trecut in pas mai alert prin aceasta fortificatie, deoarece am depasit cu mult ora de somn a Piticutului, deci am avut parte de maraiala constanta, tot ne declaram impresionati.

In concluzie, putem spune ca ne-a placut mult excursia prin vecini, cele trei fortificatii vizitate au fost de exceptie, ne-a placut mult trecerea Dunarii cu bacul, o experienta pe care vrem sa o repetam, balaceala de la strand, chiar daca a durat mai putin de o ora, deoarece am ajuns cam tarziu si ne-a placut maxim pleskavita cumparata din ceva bomba dubioasa din Veliko Gradiste cu echivalentul in dinari a 6 lei 🙂

Nu ne-au placut soselele si restrictiile de viteza care te tin pe drumuri cu orele si nici furtuna cu grindina de care am avut parte la intoarcere in Varset, ploaie care a cam inundat orasul si ne-a pus dificultati in a trece fluviul care s-a format pe strazi, dar au ramas multe de vazut si descoperit asa ca mai mergem 🙂

Galerie

Amintiri din alta viata, Marrakech si Essaouira

Caldurile insuportabile care se deruleaza zilele acestea ma duc cu gandul la doua experiente, cea din Maroc, cand intr-un mai foarte calduros pe continentul negru am plecat sa exploram la pas orasul si la.....zapada, mai precis la scartaitul zapezii de sub schiuri, dimineata devreme pe o partie batuta.

Caldurile insuportabile care se deruleaza zilele acestea ma duc cu gandul la doua experiente, cea din Maroc, cand intr-un mai foarte calduros pe continentul negru am plecat sa exploram la pas orasul si la…..zapada, mai precis la scartaitul zapezii de sub schiuri, dimineata devreme pe o partie batuta.

Voi lasa aici cateva poze din Maroc, ca sa-mi ramana proaspete in memorie faptul ca oricat de cald ar fi vara aceasta acasa, nu se compara cu vantul fierbinte si dogoarea de care incercam sa ne ascundem vizitand interioare minutios decorate, bazare aglomerate, sorbind din faimosul ceai marocan, extrem de dulce si de fierbinte in Marrakech sau evadand la Oceanul Atlantic in fermecatorul Essaouira.

Galerie

Doua zile de leneveala la Cazanele Dunării

Daca tot e vara si nu mai sunt restrictii la evenimente, ne-am trezit intr-o zi de sambata la Turnu Severin…. evident pentru un eveniment. Ce sa si faci in Severin pe o caldura bengala decat sa dai o fuga pana la atractiile turistice ale orasului iar apoi sa fugi la Dunare ca sa te racoresti.
Sambata am facut act de prezenta la botez, am livrat cadoul si buchetul gigantic de flori si cam asta ne-a mancat toata ziua. Duminica in schimb, a fost zi de plimbat si vizitat.


Am dat o fuga pana la faimosul Picior de pod al lui Traian, construit de si mai faimosul Apolodor din Damasc, vazut si cu alta ocazie, acum aflat in restaurare….dupa modelul romanesc. Zapaciti de caldura am intrat pana in Muzeul Regiunii Portilor de Fier, un muzeu in aer liber care iti ofera acces la Amfiteatrul Roman, descoperit in 2010 in curtea muzeului, un amfiteatru cu functie militara, fiind utilizat pentru antrenamentele legionarilor romani.


In curtea muzeului a fost construita o pasarela de metal care ofera o priveliste de ansamblu asupra ramasitelor piciorului de pod al lui Traian si te poarta catre Castrul Roman, primul castru din piatra ridicat de romani pe teritoriul Daciei si singura fortificatie romana care a functionat din secolul II pana in secolul VII, construit pentru a asigura paza podului de peste Dunare.


La ora 12 caldura era deja insuportabila astfel ca am intrat sa ne racorim in muzeu, o cladire cu exponate pe trei etaje, din care noi am reusit sa parcurgem doar unul. Foamea si oboseala Piticutului si-au spus cuvantul si a trebuit sa o luam din loc. Surpriza a fost insa mare, am gasit un muzeu interesant, cu multe exponate si explicatii care iti prezinta viata locuitorilor zonei din perioade timpurii, poti afla curiozitati despre Podul lui Traian si admira o replica a acestuia, sunt expuse descoperiri arheologice din zona, inclusiv cateva obiecte din tezaurul de la Hinova, cu peste 9000 de piese reprezentand bijuterii din aur in greutate de aproape 5kg.  Ne-a placut aici la muzeu, am mai fi stat sa-l parcurgem in totalitate insa vom reveni cu alta ocazie. In plus, in zapaceala momentului si toropiti de caldura am uitat sa cautam cele doua borne de start de pe Via Transilvanica pentru care facusem o obsesie in excursia de la Mesendorf, una din ele fiind chiar in curtea muzeului iar cealalta in port.


De la Severin am plecat dupa pranz spre Eselnita unde aveam cazare la Pensiunea Septembrie. Ajunsi dupa aproximativ trei sfert de ora, ne-am mai plimbat cu masina in sus si in jos pe clisura Dunarii ca sa-si faca Piticutul somnul se frumusete si am realizat cu aceasta ocazie ca ar fi bine sa nu iesim de pe poarta pensiunii, doar pe apa, pentru a evita turismul practicat in zona cu mici, gratare si muzica indoielnica la marginea soselei, cu hoarde de turisti care isi lasa masinile pe unde apuca in lipsa locurilor de parcare si printre care trebuie sa te strecori cu maiestrie. Pacat de privelistea frumoasa pe care ti-o ofera drumul plin de serpentine care serpuieste si urmareste fidel cursul apei, ca dupa atata balci, parca nu iti mai vine nici sa admiri peisajul.

In curtea pensiunii in schimb, total alta poveste. Liniste, terasa amenajata la umbra, un ponton lung cu debarcader, o piscina in care am vrut sa sar din primul moment in care am zarit-o si privelisti spectaculoase in orice directie. Timp sa ai sa stai, sa lenevesti si sa lasi apa sa te incarce cu energie. Nu era cazul la noi, Piticutul fiind fresh dupa somnic, s-a apucat imediat de alergat, explorat si sortat pietricele, care erau din plin in curtea pensiunii. Cina am luat-o pe terasa cu vedere la Dunare iar seara a venit prea repede.


Luni dimineata Vlad ne-a facut cadou o trezire matinala, insa am avut parte de cel mai frumos rasarit. Pensiunea fiind orientata spre est, ai parte de spectacolul naturii cu soarele care rasare din apa.


Dupa micul dejun am plecat cu barca pe Dunare si am bifat Tabula Traiana de pe malul sarbesc, Cazanele Mici, Chipul lui Decebal sculptat in stanca, Pestera Veterani, prima pestera a Piticutului, Pestera Ponicova, Golful
Dubova si Cazanele Mari. A fost o plimbare foarte placuta de dimineata pe temperaturi suportabile si o Dunare linistita fara prea multe barci care sa ii perturbe cursul lin.


Dupa plimbarea pe Dunare, am sarit direct in piscina goala. Dimineata de luni nu a inspirat nici un turist la balaceala astfel ca am avut tot bazinul pentru noi 🙂 fata de seara precedenta cand nu aveai loc sa te apropii de marginea piscinei. Vlad a fost tot un zambet si o incantare, a stopit cu apa in toate directiile si am facut concurs de inot. Dupa balaceala a urmat sortatul pietricelelor de langa terasa, activitate care a durat cu mici intreruperi pana la servirea pranzului.

Spre casa am pornit-o pe clisura, sa descoperim Dunarea si din masina. Drumul era destul de pustiu luni la pranz insa presarat cu multe obiective, Pestera Gaura cu Musca, stanca Baba Caia, Cetatea Tri Kule, Cetatea Golubac de pe malul sarbesc sunt doar cateva pe langa care am trecut si ne-am fi dorit sa le admiram mai pe indelete dar am lasat Piticutul sa-si faca somnul de pranz in liniste in speranta ca doarme pana acasa….nu a fost cazul insa.

Drumul pe clisura este un spectacol in sine cu fluviul si ale sale maluri stancoase, insa lipsa oricaror facilitati turistice, inclusiv a locurilor de cazare si a restaurantelor iti cam lasa un gust amar, mai ales cand asa o bogatie vizuala si naturala nu ar trece neexploatata la maxim intr-o tara civilizata.

Galerie

Zile de vacanta in inima Transilvaniei, cu basecamp la Mesendorf Gasthaus

Plecand de dimineata din Timisoara, am sperat la un drum usor si nu foarte lung, insa dupa sapte ore si jumatate, multumita santierelor de pe drum si aglomeratiei tipice in lipsa autostrazilor, am ajuns la Mesendorf pe dupa amiaza, cand tocmai daduse o ploaie serioasa ce a cam racorit atmosfera.

Pe drum am facut o singura oprire mai serioasa la Slimnic, de fapt a fost o escala rapida sa vizitam cetatea taraneasca. Construita in secolul XIV, cunoscuta si sub numele de Stolzenburg, Cetatea Mandra, ce domina satul Slimnic din varful unui deal, reprezenta un avanpost al Sibiului spre nord si avea menirea sa apere drumul dintre Medias si Sibiu. Desi vazusem poze cu fortificatia, ajunsi la fata locului am avut surpriza sa descoperim un loc tare frumos si ingrijit in interiorul zidurilor. Fortificatia are o prezenta foarte scenica si te transpune intr-o atmosfera misterioasa cand te plimbi la baza interioara a zidurilor. Catelusul castelului a facut deliciul lui Vladut care a chiuit si a alergat dupa el prin toata curtea.

Restul dupa amiezii l-am petrecut in curtea cazarii de la Mesendorf Gasthaus unde Vlad a avut parte de activitatea lui preferata, adica a mutat si lins toate pietrele care i-au iesit in cale, a scormonit pamantul proaspat plouat si a alergat dupa cei trei caini ai proprietatii.

Vineri dimineata ne-a intampinat cu o vreme caracteristica lunii noiembrie, adica frig si ploaie dar spre pranz s-au imprastiat norii, s-a aratat soarele iar temperaturile si-au mai revenit. Cu greu am reusit sa ne mobilizam si sa iesim un pic la explorat dar am pornit in cautarea bornelor de la Via Transilvanica stiind ca sunt pe aproape si parca ne-a mai revenit cheful de umblat.

Am bifat cateva borne si pornind la pas, zidurile batranei biserici fortificate din Crit ne-au purtat direct in curtea pensiunii cu aer medieval de la Casa Kraus. Privelistea din curte spre colinele Transilvaniei cu dealurile ei verzi si acoperisurile caselor din departare ne-au invitat sa ne asezam la una din mesele de pe terasa pentru o vreme. Iar ploaia care incepea sa picure frenetic a fost un motiv in plus.

Pe ploaie marunta am vizitat si frumoasa fostificatie de la Crit, unde se pastreaza zidul de incinta oval si patru turnuri, datand din secolul al XV-lea, insa biserica este una mai noua, construita intre 1810 si 1813, dupa ce cladirea initiala, amintita pentru prima data in 1270, s-a prabusit. Interesant este ca din curtea Casei Kraus, trecand printr-un mic tunel, ai acces direct in curtea bisericii fortificate, asta deoarece actuala pensiune a fost in trecut Casa Parohiala din Crit, iar preotul avea o intrare directa inspre biserica.

Cu greu ne-am dat dusi de pe terasa si aveam in plan sa ajungem pana in Saschiz sa vizitam cetatea taraneasca, biserica fortificata si o locatie recent deschisa unde poti savura din bunatatile locale, Tei cafe, insa Piticutul era deja frant dupa o noapte aproape alba si o zi agitata alaturi de copilasii prietenilor si a fost cam marait, astfel ca ne-am intors la cazare, lasand pe zilele urmatoare iesirea la Saschiz.

Ziua urmatoare am dedicat-o unei vizite la Viscri, unde aveam si rezervare pentru pranz la Viscri 32. E mai complicat cand mergi la pranz cu toata satra lu’ Papuc, care numara 19 persoane, astfel ca eram cumva constransi de rezervare si somnicul lui Vlad. Ne doream sa-si faca Piticutul somnul dar sa ajungem si sa mancam deliciosenii la restaurant.

In prima faza, ajunsi la Visci am cam pierdut vremea in parcare, deoarece am adus cu noi ploaia din Mesendorf.

Cararea din parcare pana in centrul satului serpuieste pe langa gradinile oamenilor si din loc in loc esti intampinat cand de un catel sau doi, cand de un ponei sau trei, asa incat am stat la socializat cu animalutele din sat spre incantarea Piticutului.