Videouri

In drum spre Liechtenstein, am trecut prin Feldkirch si ne-a placut tare mult. Un orasel inexistent pe harta turistica a Austriei, dar fiind pozitionat atat de aproape de Vaduz, inevitabil drumul traverseaza orasul dupa ce parasesti autostrada.

Ne-a atras atentia castelul cocotat pe un deal in centrul orasului, pe sub care trece drumul, printr-un tunel. O aparitie inedita pe drum! Iar cum cazarile din Vaduz erau peste bugetul nostru, ne-am reorientat si ne-am cautat cazare aici. A fost o decizie buna.

In timp ce Vlad si tati si-au facut somnul de frumusete dupa pranz, eu am luat la pas stradutele pline de cladiri colorate si cochete pana s-a lasat intunericul. Feldkirch este un orasel medieval ca la carte, cu castel in varf de deal, porti de intrare in orasul vechi inca pastrate, cu un rau ce-l traverseaza, strazi pavate cu piatra cubica, centru cu cladiri moderne si cladiri vechi de pe la 1800, restaurate si ingrijite. Am avut impresia ca eram intr-un orasel medieval din Germania, doar muntii din fundal erau cei care faceau diferenta.

Propbabil ca si Feldkirch, sunt sute de alte orasele in Austria despre care nu am auzit si probabil nici nu voi auzi vreodata, care nu sunt incluse in vreun circuit turistic, dar daca iti faci timp sa le vizitezi, vei gasi locuri unice care merita vazute, descoperite si dupa fiecare intamplare fericita cum a fost si Feldkirch, ajung la concluzia ca, lumea e mult prea mare si are mult mai multe de oferit decat un traseu turistic respectat cu strictete.

Singurul lucru de neinteles a fost, cum un orasel atat de sarmant este pustiu sambata seara… am avut practic orasul pentru mine. Singurul loc aglomerat a fost parcarea subterana de la Spar 🙂

Dupa excursia la schi, aveam planuri concrete sa ajungem de ziua lui Vlad in Germania la Rulantica, un aqua park tematic pentru copii, dar racit fiind si cu febra in ultimele zile de vacanta, am renuntat la idee ca sa nu agravam situatia. Asa ne-am ales cu cateva zile de concediu neplanificate si un traseu care ne-a dus spre Liechtenstein, o tarisoara, un microstat din Europa, care statea pe linta mea de must see, de cam multisor. Trecusem pe langa ea de cateva ori deja, dar niciodata nu ne-am facut timp sa-i trecem „pragul”.

Mi-a atras atentia de mult, cand am citit un articol care scria despre o initiativa de marketing prin care in 2011, oricine ar fi putut sa inchirieze tara pentru 70.000 de dolari. Oferta includea cazare pentru maxim 150 de persoane si o degustare de vinuri cu printul. Pacat ca nimeni nu a profitat de ea. Ideea a venit probabil in sprijinul incurajarii turismului….mai lent, nu ca ar duce lipsa de turisti, doar ca, majoritatea vin in vizita in trecere, fac o plimbare prin capitala si pleaca mai departe, spre Elvetia sau Austria. Sunt convinsa ca merita sa petreci aici cateva zile ca sa poti profita si de frumusetea naturii, 50% din suprafata tarii este acoperita de padure si doar 10% din suprafara este locuita, deci este un mic paradis pentru drumetii, nu mai zic ca este inconjurata de muntii Elvetiei si Austriei pe toate laturile. Adevarul este ca panorama muntilor inalti cu caciuli de nori era fenomenala de pe sosea. Iar drumul intortocheat care urca pana la castelul din Vaduz era plin de indicatoare cu trasee pietonale sau de bicicleta in toate directiile.

Noi am reusit doar o vizita de jumatate de zi, desi in prima faza planul era sa ramanem peste noapte, preturile la cazare ne-au cam speriat. Cu toate astea, ne-am plimbat la pas prin Vaduz si ne-a placut mult ce am vazut, mai ales ca, oriunde te-ai plimba prin oras, vezi castelul cocotat pe versantul abrupt al dealului.

Este un loc din acela perfect, unde totul este ordonat, curat si safe, arhitectura moderna de calitate se imbina perfect cu cladiri vechi intretinute impecabil, gasesti sculpturi moderne la fiecare pas, ciocolaterii pretentioase cu vitrine de-ti vine sa renunti la dieta instant, muzee probabil super interesante, nu am apucat sa vizitam vreunul dar am numarat vreo 4 doar pe pietonala din centru, oi care pasc pe o mica zona verde la nici 50 de metri de pietonala principala din capitala si ….. balegar de cal pe trotuar in plin centrul orasului. Este un oras surprinzator! Vaduz, o capitala cat un sat, un orasel mic, verde si princiar. Cam astea au fost impresiile la prima vedere.

Pe drumul catre castel, care nu poate fi vizitat in mod normal, era acuma chiar si in renovare, am trecut pe langa casute superbe, imi pare rau ca nu am apucat sa le fotografiez. Totul parea desprins parca din poveste, iar de la castel, panoramele sunt de neratat si cu siguranta mult mai spectaculoase intr-o zi senina. Noi am avut parte de o zi cu multi nori dar tot a fost frumos.

Mi-a placut in mod deosebit faimosul pod de lemn pietonal, cu o structura complicata dar frumoasa, o lungime de 135 de metri peste Rin, care leaga Liechtenstein de Elvetia. Structura de lemn a fost finalizata in 1901 si este la ora actuala singurul pod de lemn care mai traverseaza Rinul.

Desi vizita a fost scurta, mi-a starnit curiozitatea sa mai caut informatii si am aflat lucruri interesante. Liechtenstein este singura tara din lume care poarta numele unei familii conducatoare. Timp de generatii, familia princiara nu si-a vizitat propria tara, preferand sa ramana la Viena. Tatal actualului principe, a fost primul care s-a mutat aici in 1938. De atunci, castelul vechi de 700 de ani din Vaduz este resedinta oficiala a familiei conducatoare. Actualul print este primul membru al familiei princiare care s-a nascut si a crescut aici.

Principatul de Liechtenstein a fost infiintat ca stat independent in 1719, iar in secolul 19 a avut parte de o oferta cel putin interesanta, prin care si-ar fi putut mari sa zicem suprafata. Inainte ca tarul Imperiului Rus de la acea vreme sa vanda teritoriul Alaska, Statelor Unite, i-a facut o oferta Principatului de Liechtenstein, care a refuzat sa cumpere teritoriul indepartat. Poate au regretat ulterior decizia, cand s-a aflat despre bogatele zacaminte de aur ale teritoriului inghetat. Ce-i drept, si aici este suficient aur, daca nu in pamant, cel putin in visteria bancilor, iar familia princiara din Liechtenstein este printre cele mai bogate familii din lume, desi la prima vedere nimic nu denota acest aspect, castelul este micut si nimic din jur nu epateaza, nici macar masinile din curte.

De sarbatoarea nationala a tarii, toti rezidentii sunt invitati in gradina castelului la o bere pentru a sarbatori impreuna cu familia conducatoare.

Tara nu are armata, ea a fost desfiintata dupa 1866 si nici vreo nevoie speciala pentru politie, fiind una din cele mai sigure tari din lume.

Sunt putine sanse sa fi auzit vreodata de, statistic vorbind, cel mai mare oras din Liechtenstein, Schaan, prin care am trecut si noi si aproape ca nici nu ne-am dat seama, dar aceasta „metropola” este cel mai important producator de proteze dentare 🙂 la nivel mondial.

O alta ciudatenie pe care am aflat-o este ca, exista in total doar doua tari in lume, de unde trebuie sa traversezi doua granite internationale ca sa ajungi la mare sau ocean. Mai precis nu au iesire la mare sau ocean si nici tarile vecine care le inconjoara. Acestea sunt Liechtenstein si Uzbekistan, o alta tara in care presimt ca vom ajunge curand.

Liechtenstein, multumesc pentru lectia interesanta de istorie si curiozitati, ai fost mult peste asteptari, iar ciocolata e dementiala!

Aveam total alte asteptari de la concediul acesta, in urma cu 6 luni cand am rezervat cazarea. Urma sa ni se alature si Papa, bunicutul preferat, dar din motive ce nu tin de noi, planurile s-au schimbat si am plecat in trei, iar evenimentele s-au derulat evident, diferit decat le-am prevazut initial.

Ne-am gandit noi, ca Vlad va fi incantat sa ramana la faimoasa scoala de schi, Berta din Fiss, l-am pregatit din timp si am povestit cu el mult pe tema asta, iar noi vom schia in voie timp in care copilul se distreaza cu instructorii. Total gresit! Vlad a fost incantat de ideea schiatului, nu mi s-a parut sa-l deranjeze in vreun fel frigul, desi am avut parte de temperaturi cam scazute, voia pe partie in fiecare zi, in schimb nu a vrut in ruptul capului sa ramana la scoala de schi. In conceptia lui, schiatul se intampla doar cu mami si tati.

Cum sa-i explici copilului ca schiatul se invata de la instructor, ca mami si tati nu se simt competenti sa-l invete tainele schiatului, daca copilul nu vrea sa asculte si plange de zici ca il jupoi de piele cand vrei sa-l lasi la scoala. Choose your battles. Noi pe asta am pierdut-o din start. Fara drept de apel. Si ne-am simtit ciudat, deoarece a parut ca am facut orice alt ceva in afara de schiat in vacanta asta. Pare ca ma plang, nu, nu chiar 🙂 Doar ca, eram obisnuiti, in toti anii in care am mers la schi in Austria si nu sunt putini, sa ne trezim dimineata cel tarziu la ora sapte, sa ne grabim sa fim primii la gondola si primii pe partiile proaspat batute de ratrac, luam partiile la rand sa le incercam pe toate, ne propuneam sa schiem zeci de kilometri inainte sa ne oprim sa luam pranzul la unul din restaurantele de pe munte, alegeam in fiecare zi alta locatie ca sa vedem cat mai multe si lesinam seara in somn adanc pe la 7, 8, doar ca sa o luam de la capat a doua zi.

Da, e foarte diferita situatia cand mergi cu copilul mic si e foarte ciudat cum functioneaza creierul de parinte. Speri pana in ultima clipa la ceva ce iti doresti pentru copilul tau, vezi ca nu se intampla, el avand total alta abordare si tot nu imbratisezi situatia, tu tot speri pana in panzele albe ca poate, poate. Si iti dai seama ca e ceva ce iti doresti de fapt, tu pentru tine, ceva ce poate nu ai avut copil fiind si incerci sa-i oferi, practic cu forta si poate nici nu e ceva ce copilul tau are nevoie sau l-ar face feicit. Nu vorbim aici de schiat, ci la modul general 🙂 Vlad, va trebui sa inveti si schiezi oricum 🙂

Revenind la concediul din Fiss si avand in vedere ca scoala de schi a sarit din schema din prima zi, ne-am trezit cu mult timp liber de umplut si am reluat si adaptat in mare, rutina de acasa. Astfel ca, am experimentat trezitul lenes dupa rasaritul soarelui si seara culcatul tarziu dupa o joaca zdravana cu copilasii prietenilor cu care am calatorit, am citit multe carticele in pat, am facut plimbari lungi prin sat pana la singurul magazin cu de toate, de unde aproape zilnic a trebuit sa cumparam o masinuta, am admirat calutii de la o ferma din vecini, am incercat si inspectatul elicopterului de salvare care ne-a aterizat in drum in sat, ne-am plimbat cu gondola pana la prima statie unde mancam zilnic la acelasi restaurant, ne-am jucat in zapada pe partie si am incercat si un pic de schiat. Cu mami si tati bineinteles. 

Au mai fost doua evenimente notabile in aceasta excursie, un party in avans de ziua lui Vlad, sa sarbatorim cu copilasii prietenilor iar cireasa de pe tort, metaforic vorbind, au fost trei zile de febra maricica si multi muci care ne-au taiat avantul de la alte nazdravanii.

Jongland printre toate activitatile zilnice am reusit totusi sa onoram si scopul excursiei, am schiat cu schimbul cate un pic, cand unul din noi dimineata, de obicei tati, cand celalalt, adica eu, in timpul somnicului de pranz a lui Vlad, iar dupa somn ne petreceam timpul impreuna.

Nu zic ca nu a fost bine, doar diferit de ce ne-am imaginat si ca sa confirmam ca ne-a placut, inainte de a pleca am rezervat aceeasi cazare si pentru iarna viitoare. Deci vom reveni cu speranta ca va dori si Piticutul sa mearga la scoala de schi. Nu renuntam, insistam, ba chiar suntem convinsi ca o sa-i placa. 

Recunoastem ca nu aveam nici cea mai mica intentie sa mergem in Cipru toamna aceasta insa ne-au corupt prietenii…iarasi. Iar ispita suprema nu a fost locatia ci evenimentul, Maratonul International din Larnaca. Daca tin bine minte, am cumparat biletele de avion chiar in ziua in care am aflat ca se pune la cale excursia. Initial era vorba de cinci zile dar dragutii de la Wizz au tot modificat orele de zbor, mai apoi ziua de intoarcere si am ramas cu 4 zile, cu plecare din Budapesta si base camp in Larnaca.

Am aterizat dupa mijloc de noiembrie in Cipru, pe o caldura cam mare. Nu ma asteptam la asemenea temperaturi si nici echipament de baie nu am pus in bagaj. In plus de asta, am trecut cu vederea total, puterea magnetica a nisipului care urma sa-l tina pe Vlad si pe noi impreuna cu el, 90% din timp pe plaja.

Larnaca e un oras micut si cam neinteresant, probabil mai mult de cateva ore, intr-o dupa amiaza nu ai nevoie pentru a-l descoperi pe de-a intregul, obiectivele mai interesante sunt accesibile pe jos si relativ apropiate ca distanta, iar forfota orasului se desfasoara pe promenada de la malul marii, un traseu pietonal larg, marginit intr-o parte de o fasia lata de nisip enervant de fin, respectiv Mediterana, iar de cealalta parte de cafenele, restaurante, terase si hoteluri inalte. Tot ce conteaza, se intampla acolo, pe promenada si ne-am plimbat pe ea in sus si in jos de nenumarate ori in aceste patru zile.

Tot ce am apucat sa vad din restul orasului a fost la pranz cand baietii dormeau linistiti la hotel. Asa am ajuns in vizita la Castelul din Larnaca, ce era in curs de renovare partiala in interior, la Biserica Sf. Lazar pe care am gasit-o inchisa dupa orele pranzului, m-am pierdut pe stradutele inguste din orasul vechi si am facut o plimbare pe promenada de dincolo de castelul medieval, o promenada fara fasie de nisip si fara acces direc la apa, pana aproape de lacul sarat, cel cu pasari flamingo pe care le-am vazut din autobuz. Un lucru care mi s-a parut neobisnuit a fost faptul ca desi ma plimbam in tricou la umbra palmierilor, soarele ardea la pranz, dar orasul deja se gatea de sarbatoare cu decoratiuni si multe luminite craciunesti. In piatetele mai importante stateau deja brazi artificiali decorati foarte bogat.

Daca in noiembrie era vreme de stat la plaja si de baie, pentru unii mai putin frigurosi, nu stiu cum o fi in Cipru vara, dar peisajele arse de soare cred ca spun totul. Am avut noroc de un magazin de haine pentru copii langa hotel de unde am achizitionat micului sapator de nisip costum adecvat pentru aceasta activitate, deoarece cam asta a fost activitatea la care ne-am limitat in zilele petrecute aici.

Si a mai fost si maratonul, care a suprapopulat orasul si faleza, dar sute, sau poate chiar mii de alergatori au luat startul in concurs pe o caldura aproape caniculara la orele pranzului. Cat timp tati a alergat, noi am rascolit nisipul de pe plaja, deci a fost fericire de ambele parti.

In concluzie, eu m-as mai intoarce in Cipru, dar cu masina, la un tur de insula pentru a descoperi plajele frumoase, satele de munte si statiunea fantoma Varosha, despre care am citit ca a fost deschisa publicului anul trecut, dupa 48 de ani de la distrugere.

Dupa doua zile de plimbari, nisip si apa in Larnaca, ne-am urcat in autobuz si am plecat sa vizitam controversata capitala din Cipru. Nu prea stiam la ce sa ne asteptam, citisem ca avem nevoie de pasaport sau un document de identitate ca sa trecem granita din mijocul capitalei si aveam in plan doar sa ne plimbam si sa mancam ceva mai traditional in partea de nord, in cea turceasca.

Dupa un drum de o ora si jumatate pana in centrul orasului si trecand pe langa niste promenade foarte moderne, autobuzul ne-a lasat langa Parcul D’Avilla, piateta parc, amenajat destul de futurist, la baza zidurilor istorice ale vechii cetati, dar primitor, cu loc de joaca pentru copii unde am facut o pauza dupa drum, ca sa mai alerge Vlad, sa-si consume din energie. Am strabatut parcul si am ajuns la niste scari care ne-au condus spre Piateta Eleftheria de unde se intra pe cea mai cunoscuta strada pietonala din centrul orasului, pe strada Ledras, plina ochi cu magazine si vanzatori ambulanti care iti vand practic orice, terase si cafenele, acoperita cu marchize triunghiulare ca sa nu te lipesti de asfalt in zilele toride de vara si unde se afla din cate am citit, singura trecere pietonala din Cipru in Republica Turca a Ciprului de Nord.

La ora la care am ajuns noi, am trecut rapid, dupa ce ne-au fost verificate si scanate pasapoartele in „ambele tari”, procedura nu a durat mai mult de cateva minute. La intoarcere in schimb, pe dupa amiaza, cand am trecut inapoi in Cipru, coada la trecerea de frontiera dinspre partea europeana era de cateva sute de oameni, intinsa pe vreo 20 de metri.

Cum era deja spre pranz si Vlad infometat, am mers direct la Büyük Han, cel mai mare caravanserai de pe insula si o cladire foarte frumoasa cu o istorie de 500 de ani. Speram sa mancam ceva mai traditional, mancarea a fost buna dar nimic iesit din comun, cum nu m-a impresionat nici in rest bucataria cipriota, desi suntem fani ai mancarurilor orientale. Vlad a mancat carne cu carne si garnitura de carne, deci el a fost multumit. Apoi am luat hanul la pas, fiind plin de tarabe si incaperi incarcate cu suveniruri.

Ne-am plimbat apoi pe stradutele la nord de granita, mai un han, mai o terasa, mai niste tarabe cu tot felul de vanzare, magazine cu mirodenii, altele cu aur sau haine viu colorate, mai cateva vitrine cu dulciuri turcesti. Nu am cumparat nimic, dar la dulciuri nu am mai rezistat si ne-am luat o cutie de baclavale si alte dulcegarii, care bineinteles avea pretul in functie de turist si pe noi ne-a costat 30 de euro. Au fost bune dar nici nu se comparau cu ce am mancat in Macedonia asta vara, cand am intrat intr-o mica pravalie ponosita in care am scos 5 euro din buzunar si l-am rugat pe vanzator sa ne puna intr-o caserola cat considera el de banii aia, pentru ca nu aveam nici un ban in moneda locala.

Ne-am plimbat prea putin ca sa ne dam seama daca ne place sau nu orasul divizat, insa de indata cum treci granita te loveste contrasul dintre cele doua jumatati ale orasului. Nicosia de Sud este moderna, curata, cosmopolita, iar Nicosia de Nord a ramas in urma la toate aceste capitole si are un aer oriental. Mi-ar placea sa mai mergem si sa exploram mai mult orasul, zidurile vechi care-l inconjoara si faimoasa moschee Selimiye, care era inchisa pentru renovari.

Am reusit totusi sa urcam in Shacolas Tower, muzeu si observator dar mi-am imaginat ca vom avea acces la o terasa unde sa putem cuprinde panorama 360 a orasului, in schimb am ajuns intr-o incapere la etajul 11 cu multe geamuri care probabil nu au fost spalate niciodata. Cam dezamagitor. Panorama in schimb este frumoasa si de la inaltimea asta se observa contrastul dintre cele doua jumatati ale orasului divizat. Jumatatea europeana cu cladiri inalte si moderne iar jumatatea turceasca cu multe moschei si minarete.

In departare, pe muntii ce se inalta la nord de capitala este desenat steagul Republicii Turcesti a Ciprului de Nord, este impresionant ca dimensiune si din cate am vazut in poze si iluminat noaptea. De curiozitate am verificat pe harta si se afla la 14 kilometri de turnul de observatie si totusi se vedea cu ochiul liber.

Cand am plecat in drumetie spre cascada, nu aveam prea multe asteptari, voiam doar o plimbare in natura. Traseul era scurt, pozele din online fumoase, noi devreme pe poteca, deci all good.

Urcusul incepe abrupt si continua pe curba de nivel pe alocuri, apoi iara la deal prin padure. Poteca trece pe langa tot felul de formatiuni stancoase, mie mi s-a parut un traseu destul de animat, parca dupa fiecare curba vezi ceva interesant, nu e traseul plictisitor in padure unde nu vezi altceva in afara de copaci, iar marcajul de la start ne promitea ca vom ajunge cam intr-o ora si jumatate pana sus. Nu ne-am uitat la ceas dar sigur am facut mai putin cu tot cu opriri. Nu ne-am grabit, am mers in ritmul nostru de parinti neantrenati si obositi, fara copil dupa noi, iar la jumatate de ora deja se zareau peretii cascadei pe dupa copaci. Firicelul de apa era invizibil, chiar am crezut ca vom gasi cascada fara apa.

In apropierea cascadei am iesit din poteca pe un colt de stanca golas, un loc de belvedere unde am ridicat drona sa vedem mai bine imprejurimile si crestele Muntilor Mehedinti, soarele stralucea si nu era urma de nori pe cer. Dupa acest popas, cam in zece minute am ajuns la cascada, impreuna cu un grup mai mare de drumeti. Cascada nu avea un debit prea mare, dar firicelul de apa arata spectaculos in razele soarelui. Probabil dupa ploaie, cand debitul este mai mare si caderea de apa este mai frumoasa.

Ce face cascada asta interesanta, din punctul meu de vedere, este faptul ca traseul nu se opreste la ea, ci continua in munte si trece practic pe dupa cascada, adica intre caderea de apa si perete. Vara probabil poti face si un dus racoritor de inviorare. Iar dupa cascada am vazut amenajate si trasee de catarat.

Un traseu usor si scurt, animat, cascada merita vizitata daca ai drum in zona Baile Herculane.

Parcul National Domogled – Valea Cernei ascunde multe comori naturale care bucura ochiul privitorului iar Cheile Corcoaia fac parte din ele.

Alflate in Judetul Gorj la aproximativ un kilometru de Cerna Sat, un sat incremenit in trecut si uitat de lume, la care ajungi dupa un drum de 13 kilometri care nu a mai vazut asfalt de foarte multa vreme, plin cu gropi cat sa dispari cu masina in ele. Zona de parcare de la intrarea in chei era in schimb scaldat in soare si pajistea de langa arata feeric in razele calde de octombrie.

Cheile Corcoaia sunt foarte accesibile, intrarea in chei este la cativa zeci de metri de langa drum, unde poti parca masina si se intind pe aproximativ 200 de metri, dupa care poteca amenajata se pierde in abrupturi stancoase. In ziua in care am fost noi, la sfarsit de octombrie, umiditatea era mare in chei si stanca foarte alunecoasa, deci e nevoie de pantofi corespunzatori si putina grija. Noi am mers fara Vlad si cred ca a fost mai bine asa, ar fi trebuit sa fim mereu cu ochii pe el acolo. In chei era intunecos si un frig de mi-au inghetat degetele pe telecomanda de la drona. Soarele patrunde greu in chei si probabil doar spre dupa-amiaza.

Intrarea in chei e impresionanta, dupa ce treci de podetul care uneste cele doua maluri de la intrarea in chei, te intampina pe partea stanga un tunel sapat de ape in stanci calcaroase inalte de 200 de metri. Mi s-a parut cel mai impresionant sector al traseului. Raul Naiba, ce nume ciudat are raul acesta, si-a cam facut de cap printre peretii abrupti si a lasat in urma un traseu sculptat practic in stanca.

Eram curioasa de originea numelui raului dar nu am gasit prea multe date, doar ca este afluent al raului Cerna, insa formatiunile sinuase din stanca au dat nastere la legende nemuritoare. Se spune ca eroul mitologic Iovan Iorgovan a vaut aici in zona cheilor prima confruntare cu balaurul si i-a taiat unul din cele cinci capete. Acesta, de durere, cu capetele ramase sparge muntele si fuge, lasand in urma straniile formatiuni din stanca.

DN 66 A, mai precis, legatura rutiera dintre Baile Herculane si Valea Jiului, supranumita si „drumul lui Basescu” era de mult in vizorul nostru, ca tura de weekend, mai ales de cand a aparut in familie si Toyo, iar cand am hotarat sa vizitam Cheile Corcoaia, Silviu a profitat de oportunitate, deoarece drumul incepe (sau se termina, dupa caz) fix de langa intrarea in chei, unde un indicator arata drumul spre Izvoarele Cernei aflate la 29 de kilometri departare.

De fapt, aventura rutiera incepe la prima intersectie de drumuri dupa ce treci de Baiel Herculane, unde un indicator te ghideaza spre stanga, spre Cerna Sat si Cheile Corcoaiei, un drum de aproximativ 13 kilometri pana la intrarea in chei, un drum candva asfaltat, acum plin de gropi, drum pe care cu siguranta o sa-ti amintesti de toti sfintii din calendar daca nu esti echipat macar cu o masina 4×4. Iar daca ai norocul sa fii cu masina mica, cred ca e cel mai sigur sa o parchezi pe marginea drumului si sa parcurgi distanta pana la chei pe jos si inapoi. Plimbarea aceasta sigur te scuteste de un drum la service si o factura nedorita. Sa zicem ca drumul este sub orice critica. Noi am dezumflat rotile si am ajuns relativ repede, dar cu masina corespunzatoare.

De la Cheile Corcoaia, drumul incepe sa urce lin, incep si serpentinele, carosabilul e mult mai bun decat prima portiune de 13 kilometri si peisajul tomnatic te intampina cu o plapuma de frunze ruginii pe drum si o padure in lumina calda de sfarsit de octombrie. Ce zi frumoasa am prins pentru explorat. Asa continua drumul, aproximativ 20 de kilometri, lin si frumos pana la Barajul lacului de acumulare Cerna unde drumul se ingusteaza brusc, devine o intrare in padure si apare si un indicator rutier cu circulatia interzisa.

De aici incepe distractia, drumul se strica si devine practic unul forestier si la nici 500 de metri de la intrarea in padure ne intampina niste baltoace mari cat latimea drumului si adanci cat sa poti pescui in ele. Daca ai ajuns pana aici cu masina mica, de aici sigur te intorci daca ai mila de ea. Urmatorii 20 de kilometri pana la Izvoarele Cernei, drumul serpuieste pe marginea muntilor si ocoleste lacul de acumulare Cerna. Este o portiune de drum lunga cat 40 de zile de post. Noua ni s-a parut interminabil acest sector, mai ales ca te invarti cand la stanga, cand la dreapta intr-o padure de fagi, nu sunt zone unde sa te poti opri si sa adrmiri vreo panorama, esti practic intr-un tunel de frunze si copaci si din cand in cand poti zari intinderea apei cand drumul se apropie mai mult de marginea lacului si se raresc copacii. Drumul are portiuni de „off road” dar in rest este unul neasteptat de bun. Ne-am intalnit si cu cateva parchete, semn ca defrisarile continua in ciuda eforturilor unor ONG-uri care isi fac datoria in zona.

O data ajunsi la Izvoarele Cernei, am dat o fuga de dezmortire pana la Izbucul Cernei, aflat la 5 minute de drum si ne-am bucurat de peisaj. Aici iesi din padurea de foioase si natura se schimba, ti se arata muntii si padurea de conifere. La orele dupa amiezii cand am ajuns noi, soarele de toamna transforma locul intr-unul feeric.

De aici drumul continua inca 14 kilometri pana la Campul lui Neag, dar peisajul se schimba dramatic si drumul se strica mult. Incepe un urcus de pe la 730 de metri altitudine pana pe la 1400, drumul devine mai scenic, se deschide cu o panorama frumoasa spre Ciucevele Cernei si serpuieste pana in Pasul Jiu Cerna unde am fost putin dezamagiti ca nu am gasit nici un indicator care sa confirme locatia. De aici drumul coboara brusc printr-o padure de conifere inalte, in 6 kilometri se ajunge practic la asfalt, la Campusel, nu inainte insa de a putea admira culmile Oslei.

Aventura noastra s-a terminat la Cheile Butii, unde am intrat sa mancam o ciorba inainte de cele 4 ore pe care urma sa le petrecem in masina pe drumul spre casa.

Ce am invatat din tura asta? 50 de kilometri pe un drum forestier e foarte mult si necesita timp de parcurgere, mai ales unul care trece prin 4 judete, Caras Severin, Mehedinti, Gorj si Hunedoara si de fapt, la cei 50 de km forestieri se mai aduna si 13 km de drum cu gropi si insumezi peste 60 de kilometri de cand ai parasit asfaltul.

Daca tot iei cu tine drujba in portbagaj ca poate ai nevoie, si noi chiar am avut nevoie sa eliberam drumul de un copacel cazut, ar fi indicat sa ii incarci si acumulatorii.

Este adevarata vorba aia care spune ca cine se trezeste de dimineata, departe ajunge dar mai trebuie sa te si intorci iar drumul spre casa a fost lung si anevoios, noi obositi si s-a lasat si o ceata densa noaptea care a ingreunat condusul. Deci, pe viitor pentru ture de o zi ar fi indicat sa ne aventuram mai aproape de casa.

Si nu in ultimul rand, cate o iesire in doi nu strica, ba face chiar bine, mai ales pentru sanatatea emotionala a parintilor :). Drumul acesta ar fi fost destul de greu de parcurs cu un copil de nici 3 ani, din punct de vedere logistic vorbind, prea multe ore de stat in masina pe drumuri care te hurducaie, asa ca ii multumim lui Papa care tot timpul raspunde prezent cand ne vine cate o idee de plecat in doi, dar plecam linistiti, stim ca Vlad este pe maini bune. Multumim Papa :*

Suntem prezenti la punctul de alimentare din Prisacina de multi ani si, ca voluntari, am avut parte de multe momente frumoase, dar si de abandon langa ligheanul cu gogosi. Da, noi suntem, impreuna cu super eroul nostru tanti Maria, cei care oferim gogosi concurentilor. In toti anii acestia am avut parte de vreme buna, dar si de ploaie mocaneasca cu noroi pana la glezne, insa anul acesta a fost unul special. De ce? Pai pentru ca am fost in echipa completa, iar Vlad a fost responsabil cu incurajarea concurentilor si si-a facut treaba bine, cel putin la inceput, cand a zapacit clopotul din recuzita si a fluierat fara oprire cand soseau alergatorii. Apoi s-a plictisit si a pornit la explorat.

Mergem la munte de cand ne stim dar anul acesta am ignorat regulile, am omis din bagaje gecile de ploaie, prognoza era de vreme buna, fara urma de ploaie. In dimineata concursului insa, ne-am trezit pe o ploaie marunta si rece, totul era acoperit de nori josi si grei. Vreme bacoviana cum ar zice unii. Perfect ! Sa inceapa maratonul !

Vlad a dormit pana la ora noua, ca niciodata si am avut timp sa pregatim punctul de alimentare, era agitatie mare, toata lumea facea cate ceva iar tanti Maria pregatea de zori gogosi. La noi, primii alergatori ajung cam dupa o ora si ceva de la start, deci undeva in jur de ora 10, ora la care toata lumea, inclusiv cei 6 copii care au ajutat la buna functionare a punctului de alimentare au fost prezenti la datorie. Ploaia s-a oprit incet, incet, norii au inceput sa se ridice si vremea sa se indrepte. Primii alergatori au trecut in mare viteza si dupa un timp au inceput sa vina cei care nu alergau dupa un loc pe podium ci pentru atmosfera, peisaj si de ce nu o gogoasa herculiana 🙂 Deja ne-am invatat cu mecanismul concursului, stim cand urmeaza sa se aglomereze punctul, ce sa facem cand vin concurenti cu probleme si dureri fizice, pe care sa ii servim cu o cafea sau o gogoasa. Nostim este cand vin si incep sa ne intrebe „unde-s gogosile de la tanti Maria??”

Anul acesta in punct atmosfera a fost intretinuta de copii, care la un moment dat, de plictiseala, dupa ce au epuizat toate nazdravaniile, si-au facut derdelus din noroi si s-au dat si pe fata si pe dos pret de cateva zeci de minute. Cred ca asta a fost distractia suprema a zilei pentru ei, acolo.

La pranz, am asteptat musafiri, un grup de prieteni care au urcat la Prisacina cu copiii pe jos in plimbare, cu care am servit masa pe terasa la tanti Maria si speram ca s-au simtit bine veniti. Noi ne-am straduit 🙂

Desi au fost foarte multi participanti si anul acesta, parca totul a decurs mai lin ca in alti ani, fara evenimente si nici nu ne-am dat seama cum a trecut ziua si au ajuns in punct si inchizatorii de traseu, cei care fac traseul dupa ultimul concurent si aduna marcajele de pe drum.

A fost frumos, veselie multa dar la anul indraznim sa speram si la ceva mai mult soare, care ne-a cam lipsit editia asta si promitem concurentilor ca vom mari productia de gogosi 🙂 ca au fost la mare cautare.

Am ajuns la Hunedoara in luna august de mai multe ori decat am fost in viata mea la un loc. Unii la treaba, altii la distractie. Tati a avut ceva treaba cu tusi Adina si impreuna au incercat sa faca ordine si curatenie pe proprietatea de vacanta a matusii, iar noi in unele zile am stat in casa sau nu am parasit curtea, in alte zile am incercat si noi sa ne facem de folos la mosie iar in altele am colindat orasul si imprejurimile. Adevarul e ca ai ce vedea la Hunedoara si nu departe de el, doar ca mami ar fi stat toata ziua pe drumuri alergand sa vada tot in timp ce Vlad ar fi stat mai mult la joaca cu varul Alex sau impreuna cu el sa „ajute” la cele trebuincioase in gradina. Asa au trecut weekendurile din luna august si inca unele zile din timpul saptamanii, cand tati nu trebuia sa mearga la birou.

Prima iesire am facut-o bineinteles la Muzeul trenuletelor Valentin Banciu, de fapt acesta a fost motivul pentru care am reusit sa il scot pe Vlad in oras 🙂 Suntem la a 3-a vizita aici, am mai trecut de doua ori si in iarna si de fiecare data stam cel putin o ora. Chiar este un mini muzeu tare simpatic, pe placul copiilor dar si al adultilor pasionati de trenulete, miniaturi si diorame. Tare am impreasia ca il vom mai vizita si pe viitor.

Urmatorul obiectiv pe lista era Castelul Corvinilor dar pe drum Vlad a devenit putin agitat, semn ca i s-a facut foame, astfel ca am facut o scurta oprire pe terasa la Werk pentru un papanas si un suc de portocale. Restaurantul acesta este un popas perfect inainte sau dupa vizita la castel. Data viitoare facem o oprire la restauranul hotelului Werk de la care ai o priveliste superba cu castelul.

Cateva zile au trecut in timp ce ne-am jucat in jurul lui tati si mami care o ajutau pe tusi Adina prin gradina la taiat de iarba, curatat de livada si defrisat padurea de buruieni din jurul viitoarei casute de vacanta. In unele seri am incheiat ziua de lucru cu un gratar, in alele ne-am minunat de apusurile colorate la un pahar de vin iar in altele nu am mai avut energie pentru nimic extra.

Intr-o zi am facut un drum pana la Banpotoc la I Giardini di Zoe, un fel de gradina botanica, deoarece speciile de aici nu prea isi au locul in zona, plantata si amenajata pe o suprafata de vreo 4 hectare. O gradina baroca plina de flori, plante, arbori bine ingrijite si plantate dupa un proiect elaborat care a devenit loc de pelerinaj pentru cei care isi doresc poze regizate pentru evenimente importante. Chiar ai impresia ca ai fost teleportat in Italia sau in ceva climat mediteranean insa nu ar strica si un restaurant ceva mai bine pus la punct, cel la care ne-am oprit in incinta parcului avea doar cartofi prajiti cu ceva crochete de peste, sucuri si inghetata. Cam mare contrastul intre fast food-ul de la terasa si eleganta parcului.

Pe drum am trecut si pe langa Arboretum Simeria, parcul dendrologic de pe malul Muresului. Parcul este recunoscut drept cea mai veche si mai valoroasa colectie de arbori, plante lemnoase autohtone si exotice, iar eu il am in vizor de ceva vreme insa acuma nu s-au aliniat planetele deoarece foamea copilului a fost mai mare decat dorinta mea de a vizita locul, asa ca ne-am grabit inapoi la Hunedoara ca sa hranim odrasla. Sunt convinsa ca parcul merita o plimbare in tihna pentru a fi descoperita pe indelete, nu o vizita fulger doar ca sa bifam locul.

Prima duminica din septembrie ne-a gasit tot in judetul Hunedoara cu treaba si am imbinat utilul cu placutul asa ca am dat o fuga doar in doi pana la Malaiesti. Cum Vlad a ramas acasa cu bunicutul preferat, am reusit o vizita rapida pana la cetatea medievala Malaiesti pe care nu am vazut-o inca dupa renovare. Cocotata pe un varf de deal, este practic poarta de intrare in Parcul National Retezat si este inconjurata de munti, deci panoramele din turn sunt de neratat. Cetatea ridicata spre sfarsitul secolului al XIV-lea de familia cneziala Saracin avea la inceput donjonul care servea ca loc de tragere si de adapost. Avea 11 metri inaltime, iar peretii erau grosi de un metru si jumatate. Ulterior donjonului i s-au adaugat ziduri de aparare, alte trei turnuri si o clopotnita. Intrarea era situata la primul etaj iar accesul se facea pe o scara de lemn care era ridicata in cazul unui atac. Nu se cunosc prea multe detalii, insa se pare ca cetatea ar fi fost abandonata in secolul al XVII-lea iar la inceputul restaurarilor se afla intr-o stare avansata de degradare, era practic o ruina. A fost reconstruita din bani europeni si chiar arata ca o mica bijuterie inconjurata de peisaje superbe.

De la micuta cetate am plecat spre Hateg ca sa mancam, dar am facut si o scurta oprire la Santamaria Orlea la Biserica Reformata Calvina unde am intalnit un domn, practic ghidul bisericii, tare dornic de povesti si cu care sper sa avem ocazia sa ne mai intalnim ca prea era pasionat de istoria bisericii si sunt convinsa ca are de impartasit povesti fascinante si legende misterioase legate de biserica.

Un obiectiv mai putin cunoscut insa cu un potential turistic imens sunt Baile Termale Romane din complexul Germisara de la Geoagiu-Bai. Cu o istorie de doua mii de ani, termele au fost sapate de romani, care aveau o traditie in a se imbaia in apele termale curative si de a construi in jurul lor adevarate temple inchinate diferitelor zeitati. Din ansamblul termelor mai sunt vizibile un bazin central cu banchete pe toate laturile, o parte din reteaua de canale care dirijau apa in bazine si cateva tuneluri, unele inchise, in care probabil erau spatii de serviciu si altare inchinate divinitatilor care patronau aceste ape termale. Mare parte din complexul curativ a fost acoperit de constructiile statiunii care s-a dezvoltat in jurul termelor la inceputul secolului trecut, potrivit arheologilor. Insa mai trist este faptul ca desi locatia este una extrem de interesanta si ar putea aduce venit considerabil autoritatilor locale daca ar fi pusa in valoare corect si promovata, este lasata in paragina, mizerie si nimanui nu pare sa ii pese catusi de putin de acest loc.

La mica distanta de termele de la Germisara, la marginea statiunii Geoagiu Bai, la o plimbare distanta, desi noi am mers cu masina pentru ca eram in criza de timp, se afla cascada Clocota, o surpriza placuta deoarece are un debit destul de mare pentru o cascada mica si e practic langa drum. Interesant este faptul ca apa cascadei nu ingheata niciodata, pentru ca ea colecteaza toate cele 16 izvoare termominerale din zona, iar potrivit specialistilor, apa cascadei este una pura, plata. Nu pot confirma ca nu am gustat-o 🙂

Ultima oprire din acest periplu de descoperire a judetului Hunedoara a fost la Geoagiu, la Biserica Reformata Rotonda, pe care insa am gasit-o cu portile inchise duminica dupa amiaza. Edificiul este singura rotonda din tara care nu a fost distrusa, de intemperii sau oameni in timp si a fost renovata recent. Legenda spune ca micuta biserica cu ziduri groase construita in secolul XI, a fost opera unor cruciati care se intorceau din Ierusalim pe drumul roman care strabatea Valea Geoagiului. Rotonda a fost folosita ca biserica, apoi a fost transformata in capela, pentru ca in vecinatatea ei, trei secole mai tarziu, a fost ridicata o alta biserica. Aici sigur vom reveni, ca sa vedem micutul unicat.

Aveam in plan o excursie la Rosia Montana de cativa ani, de cand am vizitat si ne-a impresionat Muzeul Aurului de la Brad, iar acuma am combinat o iesire cu o ocazie speciala, La muuulti multi ani sanatosi Papa alaturi de noi!! 🙂 astfel ca am plecat 3 zile cu mic cu mare si cu bunicul din dotare ca sa exploram micul orasel din Muntii Apuseni.

Am pornit la drum destul de tarziu, dupa o zi de lucru si desi la mijloc de iulie ziua este lunga, dupa mai bine de trei ore de condus am ajuns pe serpentinele de dinainte de Abrud pe asfintit, la ultimele raze ale soarelui, iar pe cand am ajuns la Campeni, unde aveam cazarea, era deja noapte si cam racoare.

Aveam in plan mai multe obiective naturale de vizitat, galeriile romane de la Rosia Montana, precum si o plimbare cu celebra Mocanita a Apusenilor care face drumul de la Campeni la Abrud si retur intr-un peisaj montan de poveste.

Buun, prima seara s-a incheiat abrupt, restaurantul pensiunii era deja inchis pe cand am ajuns noi, ne-am cazat si repede la somnic deoarece ziua urmatoare incepea devreme. Rezervasem un tur privat la galeriile romane, la prima ora, punand la calcul drumul de la Campeni pana in Rosia Montana si micul dejun luat pe fuga, dadeau la socoteala o ora de trezire cam matinala, in jur de ora sase.

Inainte sa descriu vizita de la mina, vreau sa fac o paranteza ca sa-mi scriu oful legat de organizarea acestui “tur de vizitare” care mi-a dat ceva batai de cap. In primul rand, in Romania, sfarsitul de saptamana nu se ia in calcul daca vrei sa vizitezi muzee, cel putin nu la Muzeul de Mineralogie din Rosia Montana. Trebuie sa ajungi musai in timpul saptamanii si neaparat pana in ora pranzului. Plus de asta, ai nevoie de programare……dar la numarul de telefon afisat online, surpriza, nu raspunde nimeni. Niciodata. Asa am ajuns sa sun la Primaria Rosia Montana, ca sa cer detalii. De acolo, o cucoana foarte deranjata de pretentiile mele mi-a trantit un “asteptati” si dupa cateva minute de liniste mi-a dictat rapid un numar de telefon de la care urma sa primesc lamuriri si mi-a inchis telefonul in nas. Nu mai zic ca am notat numarul gresit, eu fiind cu Vlad in parc la groapa de nisip unde imi dadeam examenul la rasturnat forme din nisip ud….. in fine. A doua zi “am facut rost” de numarul de telefon dupa ce Silviu a sunat la primarie si a zis ca “e de la presa” 😂😂😂 aceeasi cucoana s-a dovedit foarte mieroasa si saritoare in a-i rezolva problema.

Trecand peste piedicile de mai sus, am reusit sa programam un tur privat. Asta numai daca se prezinta grup de minim cinci persoane sau daca se platesc minim cinci bilete. Ok, rezonabil si asa, doua persoane, cinci bilete, macar domnul de la telefon parea de treaba.

Revenind la ziua Z, turul privat a fost extrem de interesat, informativ si detaliat, domnul Dorin Rus, cel care intra in subteran cu vizitatorii e dedicat trup si suflet cauzei si este singura persoana care se ocupa de… tot. E un fel de “ one man show” experienta aceasta, dansul raspunde la telefon si face programarea vizitei, te intampina la poarta muzeului, face instructajul inainte de a cobora in subteran, iti povesteste tot ce stie sau vrei sa afli despre mina si mineritul aurifer, daca te vede interesat, te plimba pe la exponatele din curtea muzeului, deschide si inchide cladirea muzeului, incaseaza banii de bilet si din cate am inteles de la paznic, daca renunta la “job”, se inchide muzeul, de tot, pentru ca nu are cine sa se ocupe, iar domnul face asta din pasiune.

Mai sunt cativa paznici de gard pe acolo dar toate incercarile de a avea un dialog constructiv cu ei in cele doua ore in care am asteptat sa intru in subteran fara sa stiu daca in ziua respectiva se mai face tur sau nu, au fost sortite esecului, in concluzie isi cam iau salariul degeaba.

Ideea e in felul urmator, daca reusesti sa dai de domnul Rus, iti face programare si totul decurge ok. Asa au intrat Silviu si Papa in subteran vineri dimineata la 8. Eu in schimb, care am ramas la cazare cu Vlad, nu am vrut sa il ducem in mina, neavand prea multe date despre tur, am asteptat aproximativ 2 ore dupa ce am ratat 2 intrari. Ne-au spus ca se intra la ora 12, cand am ajuns la 12….ooo dar au intrat de mult. Reveniti la ora 14 mi-au spus. Am revenit la ora 14, cand iara am ramas pe dinafara, ca ora 14 poate sa fie si 13 jumatate si 14 si un sfert. Deja eram nervoasa dar am ramas acolo in ideea ca poate se mai intra in ziua respectiva, mai erau cativa rataciti care asteptau. Dar era deja in afara programului afisat iar paznicul caruia i-am cerut detalii era tare ofuscat, probabil pt ca statea peste program. Ideea este ca oricum de programul afisat nu se tine cont, daca vrei sa mergi in weekend, poti intra daca esti grup mai mare si daca e ghidul disponibil sa faca turul iar la numarul de fix afisat online si la poarta institutiei nu raspunde nimeni. Am sunat de curiozitate si cat am asteptat acolo, dar fara sorti de izbanda.

Lasand la o parte modul de organizare, daca reusesti sa faci turul minei si muzeului, poti afla o gramada de lucruri interesante despre mineritul aurului si argintului, din mine ce dateaza inca de acum 2000 de ani, de pe vremea romanilor. Galeriile miniere se afla la poalele Muntilor Metaliferi, iar tunelurile, unele cu sectiune trapezoidala, altele cu secțiune neregulată, de zeci de kilometri au fost sapate la inceput de catre sclavii romani. De aici s-a extras mare parte din aurul imperiului. Nu se cunoaste nici pana in prezent lungimea integrala a retelei de galerii sapate in decurs de doua milenii, in schimb se cunosc date despre cantitatea impresionanta de aur pe care l-au dat muntii in urma cu cateva sute de ani. S-au gasit documente de contabilizare a metalelor rare, conform carora in decurs de 86 de ani, incepand cu anul 1850, au rezultat aproximativ 2,5 tone de metal nobil din prelucrarea minereului scos din galeriile de la Rosia Montana. Impresionant zic eu.

Alta curiozitate dupa care se gasesc doar fotografii in muzeu, sunt cateva zeci de tablite cerate descoperite in galeriile vechilor mine. Ele sunt contracte comerciale, tranzactii de orice natura, scrise in latina, greaca sau ilirica si de multe ori contractantii erau nestiutori de carte, ceea ce impunea existenta unui scrib cu rol de notar. Una dintre tablite este inscriptionata cu „Alburnus Maior anno 131”, certificand existenta Rosiei Montane acum 1900 de ani ca prima localitate cunoscuta pe teritoriul nostru.

Pe langa galerii, micul muzeu in aer liber are o colectie de utilaje folosite la extragerea minereului dealungul timpului si spalarea aurului, cateva incaperi cu machete folosite, precum si o colectie mare de poze. Pe atunci, intreaga populatie locala era implicata in activitatile miniere, chiar si femeile si copiii, expoatarea era facuta de familii care concesionau bucati din munte.

In timp, industrializarea a crescut cantitatea exploatata, insa dupa perioada comunista mina a suferit pierderi, tehnologia invechita, lipsa investitiilor necesare si a unui plan clar de dezvoltare au dus la inchiderea minei in anul 2006.

Lasand la o parte toate drumurile si incercarile ratate de a intra in mina, experienta este una care merita osteneala datorita ghidului in mod cert, iar bonus au fost povestile cu niste oameni tare faini, care au o rulota cu produse din lana, de vanzare, chiar in parcarea din fata muzeului. Pe langa cateva suveniruri din lana cumparate de la ei, am aflat si multe lucruri despre trecutul orasului si oamenii care-l locuiau la inceputul secolului 20, cand Rosia Montana era un orasel cochet, cu un centru cu strazi pietruite si iluminate, cazino, cinematograf, teatru si sala de bal cu oglinzi venetiene, case mari, inspirate de cele ale sasilor din Transilvania. „Febra aurului“ a atras oameni din diferite parti ale Europei, romani, maghiari, germani, slovaci, evrei, pentru care s-au construit biserici si s-au infiintat scoli. Cu siguranta era un loc mult mai viu si insufletit decat este acuma. Insa initiativa celor de la madeinrosiamontana.com este de laudat deoarece incearca sa promoveze zona prin vanzarea produselor pe de o parte, iar pe de alta parte, ofera de lucru femeilor de toate varstele din localitate, care au astfel sansa de a monetiza tricotatul, multe din produsele lor fiind tricotate de mana. Altfel oferta de lucru in sat fiind extrem de limitata, probabil inexistenta pentru femei.

Tot vineri intre doua, coborari in mina ratate, am facut un drum pana la Muzeul Buciumanilor, din Bucium, unde o organizatie a deschis un mic muzeu cu tot felul de obiecte adunate de prin sat, asociatia urmarind identificarea, conservarea si popularizarea obiceiurilor, mijloacelor de existenta, obiectelor si a costumelor traditionale, cat si a altor elemente cultural artistice din viata buciumanilor. Muzeul este deocamdata nefinalizat.

Dupa ce ne-am luat doza de informatie din mina, am avut intentia de a face plimbarea cu Mocanita Apusenilor doarece mezinul inca e tare interesat de trenulete, insa am plecat dezamagiti. La fata locului de fapt vagoanele sunt trase de o locomotiva diesel uratica foc (de fapt o veche locomotiva cu esapament si probabil motor de tractor) nici urma de mocanita cu aburi la care ne asteptam. Mocanita Apusenilor sta parcata si prafuita la marginea drumului pe o cale ferata dezafectata, dupa intrarea in Campeni si probabil nu mai este functionala. Sau poate ca ar fi daca cineva s-ar interesa sa o restaureze si sa se ingrijeasca de ea ca sa poata bucura in continuare copiii mici si mari pe frumosul traseu al Apusenilor.

Seara am incheiat-o cu o plimbare pe valea Ariesului, pana la cascada Pisoaia, mult mai pitoreasca decat ma asteptam, din poze nu iti dai seama de marimea ei, apa pravalindu-se pe un perete stancos de la aproape 20 de metri inaltime. Aproape vis a vis de intrarea pe traseu catre cascada, peste drum, este o alta ciudatenie a naturii si anume Dealul cu melci, un punct fosilifer extrem de bogat in cochilii pietrificate. Un panou informativ iti aduce la cunostinta faptul ca un loc care la prima vedere arata banal, ascunde lucruri fascinante. In urma cu zeci de milioane de ani, pe vremea cand planeta era a dinozaurilor, in locul Muntilor Apuseni, aici se intindea marea Thetys, o mare calda, plina de creaturi fabuloase si in acest loc populat de milioane de melci. Se pare ca stratul in care se gasesc fosile poate atinge in unele locuri si 10 metri.

Ziua de sambata a inceput destul de lenes, dar pe cand ne-am pus in miscare, pe serpentine Vlad ne-a facut o surpriza si am revazut meniul de la micul dejun, astfel ca am hotarat sa nu mai stresam copilul pe drumuri intortocheata si am cam stat locului pana pe inserat, cand am reusit sa ajungem inainte de apus, pe ceva drumuri forestiere la Piatra Corbului, un monument al naturii si exploatarii miniere. Aria de la Piatra Corbului este ocrotita prin lege datorita frumusetii stancilor de aici. Pe noi ne-a impresionat masivul stancos plin de galerii si urme de cioplire in lumina aurie a apusului. Aici excavatiile in stanca pastreaza urmele galeriilor antice si medievale sapate prin tehnica focului si a apei, o tehnica traditionala veche constand in incalzirea stancilor in care se gaseau firicele de aur. Apoi, stanca incalzita era stropita cu apa si otet, rezultand bucati de roca ce erau sparte mai usor prin cioplire. De mentionat este si panorama care ti se deschide spre intinderile deluroase, unde din loc in loc se contureaza mici asezari organizate in jurul bisericilor cu turnuri semete.

Duminica, in drum spre casa am facut doua opriri. Prima la Incesti, la Muzeul memorial Avram Iancu, un complex restaurat, ce cuprinde casa memoriala muzeu, o casa tipic moteasca cu acoperis tuguiat construita pe la 1800, anexele casei care au servit ca sali de clasa pentru scoala primara din sat aproape 50 de ani pana in 1972 si biserica din localitate. Sunt expuse fotografii, documente de familie, obiecte personale, sabiile si fluierul lui Iancu, arme, drapele, precum si testamentul lui Avram Iancu, avocat roman, unul dintre conducatorii Revolutiei de la 1848 din Transilvania.

Daca am aflat unde s-a nascut Avram Iancu, urmatoarea oprire a fost la Tebea, la mormantul sau si cu ocazia asta am revazut si Gorunul lui Horea, declarat monument istoric, vechi de 400 de ani. Din pacate soarta gorunului nu a fost cea mai fericita, din vechiul copac ramanand doar trunchiul care a fost „restaurat” cu o cantitate impresionanta de ciment. Dealungul timpului, in semn de recunostinta pentru eroii neamului au mai plantat goruni in Cimitirul Eroilor de la Țebea insusi Regele Ferdinand I si Regina Maria.

Se spune ca atunci cand ajungi sa te relaxezi total in timpul unei activitati care iti face placere, in timpul liber sau intr-un concediu, pierzi notiunea timpului. Cred ca ni s-a intamplat tuturor sa uitam de noi, de cat este ceasul….dar mie cel putin niciodata nu mi s-a intamplat sa “castig” o zi in plus de concediu. Cred ca se datoreaza magiei Noii Zeelande. Da, tara asta are ceva magic in ea, pentru noi cel putin, s-a dovedit a fi magica!

Bun, acuma sa ma explic. Eram de 3 zile in Aoraki/Mount Cook National Park pe o ploaie mocaneasca ce parea ca nu se va mai opri niciodata si asteptam sa ni se arate cel mai inal munte de pe insula, faimosul Mount Cook. Degeaba. Probabil nu a vrut sa ne vada sau sa il vedem si si-a ascuns bine varfurile acoperite cu zapada dupa ceata densa si nori grei de ploaie.

Nu am stat nici noi chiar degeaba, am facut ceva plimbari in parcul national pe traseele din zona, cand ne-am permis vremea si a astat ploaia, cel mai frumos ni s-a parut Hooker Valley track, dar am petrecut si multe ore in The Sir Edmund Hillary Alpine Center, unde am descoperit istoria acestei regiuni iconice. Centrul prezinta regiunea Aoraki Mount Cook, oamenii sai si locul sau in univers. Este un centru care aduce tribut lui Sir Edmund Hillary, umanitarian, ambassador al acestor locuri si unul dintre cei mai mari exploratori ai lumii. Aici stiinta intalneste divertismentul intr-un teatru 3D, pentru o experienta cinematografica de neegalat in primul planetariu digital de 360 de grade din Noua Zeelanda si primul planetarium de acest fel experimentat de noi. Probabil asa se explica pierderea totala a notiunii timpului.

In final, am plecat cam dezamagiti datorita faptului ca vremea nu a tinut cu noi si nu am reusit sa vedem muntele vedeta, dar am hotarat atunci ca vom reveni. Cum? Cand? Nu stie nimeni. Dar nu voiam sa ramanem cu gandul si regretul ca am ratat singura sansa de a vedea faimosul Tasman Valley fara cireasa de pe tort. Ce sa mai zici cand au fost singurele 3 zile din 4 saptamani in care a plouat/turnat aproape fara oprire.

Si cum mergeam noi catre o noua destinatie, mai insorita, cu foamea-n gat, dupa 3 zile traite pe conserve, am ajuns in Nelson, un orasel port care nu era pe harta noastra de destinatii dar am gasit un restaurant micut si cochet si am hotarat sa mancam ceva bun, bun. Zis si facut, mancare delicoasa, vin rece, desert fabulos, priveliste care iti taie rasuflarea si o…. revelatie.

Facand recensamantul zilelor ramase si a locurilor nebifate de pe lunga noastra lista, (am plecat cu temele facute de acasa) ne-am dat seama ca in relaxarea noastra totala am uitat complet sa ne uitam la zilele din calendarul excursiei si ne-am trezit cu o zi in plus de concediu pentru care nu planificasem nimic si nu rezervasem nici cazare, lasand-o de buffer in itinerariul nostru detaliat pe zile, pentru ca, hei, cand pleci o luna in vacanta nu poti planifica totul inainte pana la ultima virgula, nu poti sti ce se intampla in teren. Iar daca nu se aliniaza planetele, nu vrei sa te apuci sa reprogramezi cazarile pentru urmatoarele doua saptamani. Asa ne-am ales cu un pranz copios in Portul Nelson, o plimbare aproape romantica prin oraselul cochet si o cazare pe care am trecut-o in top trei cazari neplanificate si gasite din intamlare.

KK, tu esti responsabila pentru cazare! :*

Mmm da, ciudata combinatie dar chiar asa a fost 🙂

Initial a rasarit ideea transportului unui frigider in varf de munte, apoi a aparut catelul si in final s-a construit si casa catelului care trebuiau si ele, cainele si casa lui, sa ajunga in acelasi varf de munte. Planul era facut, mai aveam nevoie de o remorca, dar asta nu ne-a stat in cale.

Asa am plecat

Asa am ajuns…

Am plecat cu frigiderul in remorca, pe drum, nu departe de destinatie am facut schimbul frigider-casuta catelului si am plecat mai departe. Drumul forestier care in mod normal il parcurgem cam intr-o ora, acuma a durat doua si jumatate spre trei. O eternitate, in total vreo 6 ore ca sa parcurgem aproximativ 180 de kilometri. Cam atat de incarcati am fost cu bagaje, remorca, frigider, copil, catel si purcel. Doar ca in loc de purcel aveam o casuta.
Operatiunea transport exceptional nu a fost lipsita de peripetii dar toata lumea, inclusiv patrupedul au ajuns in siguranta la destinatie.

Ca sa sarbatorim relocarea lui Loki, botezat astfel de Vlad, a doua zi am plecat in drumetie spre varful Arjana. Evident cucerirea varfului era o utopie cu un copil care se invartea mai mult in cerc pe traseu si nu voia nici in rucsac, dar vremea era buna, panorama familiara si pana la urma am renuntat la varf si ne-am bucurat de traseu, chiar daca a fost unul destul de scurt.

Urmatoarea zi a fost una cu invataturi in ale vietii la tara.

Am admirat si stresat porcusorii mici si pe cei si mai mici care alergau prin ograda.
Am plimbat catelul pentru a se familiariza cu noua locatie.
Am fugarit cocosul cel viteaz care se tot refugia pe gard.
Am reluat plimbarile cu roaba, iar seara am invatat de unde vine “pticul” cand am urcat din nou la munte cu Nea Nistor ca sa mulga vacutele.
Am ascultat cu interes sunetul padurii in bataia vantului si sunetul capriorului care dadea tarcoale salasului de vite.

Uitandu-ma la poze realizez ca probabil Vlad o sa tina mine peste ani experientele traite aici in inima muntilor, cu atata bucurie, lucruri simple de la sat, obiceiuri ce in scurt timp vor fi date uitarii, deoarece oamenii locului se duc, tinerii pleaca in cautarea unui trai mai usor in satele de campie, iar muntele ramane singur sa-si dezvaluie frumusetile doar turistului care se va mai aventura pe poteca.

Desi atat de apropape de casa, este prima data cand ne oprim la Belgrad cu gandul sa vizitam cetatea. Auzisem ca e mare, ca ar fi frumoasa, dar realitatea este ca a intercut orice asteptare. Ruinele cetatii se intind pe o suprafata imensa, renovarile au pus frumos in valoare portile, turnurile si zidurile care au trecut testul timpului iar panorama care ti se deschide pe latura vestica, la confluenta raurilor care traverseaza orasul, este superba! Cetatea Belgradului este nucleul si cea mai veche sectiune a zonei urbane, in interiorul zidurilor sunt diferite atractii, pe langa cladirile propriu zise, au fost amenajate zone de expozitie, am trecut pe langa exponate militare, un mic magazin muzeu cu harti si corabii vechi, zone de joaca pentru copii si un parc cu dinozauri, un loc de mare interes pentru Vlad.

Accesul se face de pe toate laturile pe sub numeroase porti medievale, iar atunci cand intri in cetate ai impresia ca patrunzi intr-o lume veche de secole.

Cetatea Belgrad, in parcul Kalemegdan, construita deasupra confluentei a doua mari rauri, Sava si Dunarea, distrusa in repetate randuri in timpul asediilor si reconstruita dealungul a 16 secole, domina orasul.

Cel mai spatios parc din Belgrad, parcul Kalemegdan din incinta cetatii, a fost multe secole la rand un camp de lupta, unde celtii, romanii, turcii, bulgarii, ungurii au luptat pentru a cuceri Cetatea Belgradului, care inca sta, sfidand timpul si ascunde numeroase legende. Una dintre legend spune ca mormantul lui Attila Hunul, care a invadat si a devastat atat jumatatea vestica, cat si cea estica a Imperiului Roman in timpul secolului al V-lea s-ar afla la confluent raului Sava cu Dunarea, sub cetatea Belgradului. De altfel, in antichitate celebra fortareata trasa granita dintre poporul sarb si cel ungar.

Lasand la o parte incarcatura istorica a locului, care nu este de loc de neglijat, este o alegere perfecta pentru a petrece o zi relaxanta la terasa, la socializare, la plimbare si admirat privelisti fabuloase sau pentru apdatarea cunostintelor istorice, sunt destule panouri informative in acest scop, chiar si cu copii mici, cum este al nostru, sunt destule atractii care sa le consume energia, cetatea se invecineaza si cu parcul zoologic al orasului unde noi nu am ajuns, deoarece am pierdut destul de mult timp la geamul camerei de hotel cautand si numarand macaralele care se inaltau la orizont. Distractii de copiluti micuti 🙂

Daca e cald afara atunci sa ne racorim cu niste poze de la schi. La mine functioneaza de fiecare data.

Si daca tot am deschis folderul cu amintiri de la Serfhaus-Fiss-Ladis, las si aici cateva poze din poate cel mai frumos domeniu schiabil din Austria, unde tocmai am rezervat o saptamana de distractii pe partie, unde abia asteptam sa ne reintoarcem iarna ce vine si sa il punem si pe Vlad pe schiuri pentru prima data. Iarna asta va fi cu premiere in ale schiatului 🙂

Uitandu-ma pe harta ce mai e prin zona de vizitat si cautand locuri kids friendly, imi dau seama ca suntem aproape de multe locuri frumoase vizitate in trecut.

St. Anton, cu cele mai abrupte partii din regiune si cele mai ascutite varfuri muntoase, Galtur cu o superbitate de muzeu, alpinariu, dedicat avalansei, construit dupa dezastrul din 1999 cand o imensa avalansa a maturat statiunea si a lasat in urma zeci de victime.

Ischgl si pariile sale line, un domeniu schiabil foarte potrivit pentru incepatori, impartit intre doua tari, unde poti schia in voie atat in Austria cat si in Elvetia.

Soelden unde am fost de doua ori, prima data am avut noroc de o saptamana cu vreme inchisa si nori grei iar cu urmatoarea ocazie am avut parte de o nesperata saptamana insorita, insa de fiecare data am asezonat schiatul cu mancare buna, buna!

St. Moritz, o statiune extrem de luxoasa, cu stradute pe care ti-e mai mare dragul sa te plimbi si sa faci window shopping in vitrinele unde designerii de top isi etaleaza ultimele colectii de iarna si paradoxal cu cele mai vechi instalatii de schi pe care le-am intalnit pana acuma in excursiile noastre tematice, Davos cu partii largi si panorame exceptionale….si cred ca ma opresc aici pentru ca urmeaza pe harta Dolomitii Italiei si acolo se cam schimba peisajul, nu degeaba se spune ca sunt cei mai spectaculosi munti din Europa.

Nu cred ca exista copil la care sa nu-i placa sa se joace cu apa, sa ude totul in jur in timp ce toarna apa dintr-un recipient in altul sau pur si simplu sa stropeasca cu apa in toate directiile. Da este si cazul nostru, insa cand vine vorba de nisip, l-am pierdut pe Vlad. Apa si nisipul este combianatia perfecta si isi gaseste preocupare continuu in curtea bunicilor unde are lada cu nisip si fantana cu apa la indemana. Astea fiind zise, e clar ca trebuia sa il ducem la mare.

Inainte cu cateva zile de plecare I-am vorbit despre unde urmeaza sa mergem si cum se apropia momentul, ne repeta deja obsesiv ca “viau maie, viau nimis” !

Unde sa mergi la mare si nisip daca nu in Grecia, este cel mai la indemana. Ne-am vorbit cu niste prieteni, tot cu copilasi mici, ca sa aiba si Vlad cu cine se juca si am mers pe mana lor in alegerea locatiei, asa am ajuns pe Peninsula Sithonia la Vourvourou, cred ca cea mai accesibila locatie din Grecia pentru romani. Si acest lucru se simte. Poate ca aveam eu asteptari prea mari… posibil, dar nici urma de Grecia cea frumoasa cu case albe si bibilite si pliiine de leandri colorati la care speram, faleze pline cu barci si terase aproape de apa. Vourvourou, un satuc mic si cam neanimat, inghesuit, fara o zona centrala si fara faleza…dar situat la mare, pe asta chiar nu am inteles-o.

Dupa cateva zile ne-am mutat mai la sud in Toroni, ca sa incercam si altceva. Nici aici satul nu e o fericire, dar macar te poti plimba pe un trotuar semi amenajat dealungul marii iar plaja din sat e destul de lunga si gasesti si zone mai putin aglomerate, insa nisipul nu era cel fin si alb.