Video

Cascada Vanturatoarea, o cascada spectaculoasa

Cand am plecat in drumetie spre cascada, nu aveam prea multe asteptari, voiam doar o plimbare in natura. Traseul era scurt, pozele din online fumoase, noi devreme pe poteca, deci all good.

Urcusul incepe abrupt si continua pe curba de nivel pe alocuri, apoi iara la deal prin padure. Poteca trece pe langa tot felul de formatiuni stancoase, mie mi s-a parut un traseu destul de animat, parca dupa fiecare curba vezi ceva interesant, nu e traseul plictisitor in padure unde nu vezi altceva in afara de copaci, iar marcajul de la start ne promitea ca vom ajunge cam intr-o ora si jumatate pana sus. Nu ne-am uitat la ceas dar sigur am facut mai putin cu tot cu opriri. Nu ne-am grabit, am mers in ritmul nostru de parinti neantrenati si obositi, fara copil dupa noi, iar la jumatate de ora deja se zareau peretii cascadei pe dupa copaci. Firicelul de apa era invizibil, chiar am crezut ca vom gasi cascada fara apa.

In apropierea cascadei am iesit din poteca pe un colt de stanca golas, un loc de belvedere unde am ridicat drona sa vedem mai bine imprejurimile si crestele Muntilor Mehedinti, soarele stralucea si nu era urma de nori pe cer. Dupa acest popas, cam in zece minute am ajuns la cascada, impreuna cu un grup mai mare de drumeti. Cascada nu avea un debit prea mare, dar firicelul de apa arata spectaculos in razele soarelui. Probabil dupa ploaie, cand debitul este mai mare si caderea de apa este mai frumoasa.

Ce face cascada asta interesanta, din punctul meu de vedere, este faptul ca traseul nu se opreste la ea, ci continua in munte si trece practic pe dupa cascada, adica intre caderea de apa si perete. Vara probabil poti face si un dus racoritor de inviorare. Iar dupa cascada am vazut amenajate si trasee de catarat.

Un traseu usor si scurt, animat, cascada merita vizitata daca ai drum in zona Baile Herculane.

Video

Cheile Corcoaia – ce ramane in urma apei care sculpteaza in stanca

Parcul National Domogled – Valea Cernei ascunde multe comori naturale care bucura ochiul privitorului iar Cheile Corcoaia fac parte din ele.

Alflate in Judetul Gorj la aproximativ un kilometru de Cerna Sat, un sat incremenit in trecut si uitat de lume, la care ajungi dupa un drum de 13 kilometri care nu a mai vazut asfalt de foarte multa vreme, plin cu gropi cat sa dispari cu masina in ele. Zona de parcare de la intrarea in chei era in schimb scaldat in soare si pajistea de langa arata feeric in razele calde de octombrie.

Cheile Corcoaia sunt foarte accesibile, intrarea in chei este la cativa zeci de metri de langa drum, unde poti parca masina si se intind pe aproximativ 200 de metri, dupa care poteca amenajata se pierde in abrupturi stancoase. In ziua in care am fost noi, la sfarsit de octombrie, umiditatea era mare in chei si stanca foarte alunecoasa, deci e nevoie de pantofi corespunzatori si putina grija. Noi am mers fara Vlad si cred ca a fost mai bine asa, ar fi trebuit sa fim mereu cu ochii pe el acolo. In chei era intunecos si un frig de mi-au inghetat degetele pe telecomanda de la drona. Soarele patrunde greu in chei si probabil doar spre dupa-amiaza.

Intrarea in chei e impresionanta, dupa ce treci de podetul care uneste cele doua maluri de la intrarea in chei, te intampina pe partea stanga un tunel sapat de ape in stanci calcaroase inalte de 200 de metri. Mi s-a parut cel mai impresionant sector al traseului. Raul Naiba, ce nume ciudat are raul acesta, si-a cam facut de cap printre peretii abrupti si a lasat in urma un traseu sculptat practic in stanca.

Eram curioasa de originea numelui raului dar nu am gasit prea multe date, doar ca este afluent al raului Cerna, insa formatiunile sinuase din stanca au dat nastere la legende nemuritoare. Se spune ca eroul mitologic Iovan Iorgovan a vaut aici in zona cheilor prima confruntare cu balaurul si i-a taiat unul din cele cinci capete. Acesta, de durere, cu capetele ramase sparge muntele si fuge, lasand in urma straniile formatiuni din stanca.

Video

DN 66 A – traversare Cerna Sat, Pasul Jiu-Cerna, Campul lui Neag

DN 66 A, mai precis, legatura rutiera dintre Baile Herculane si Valea Jiului, supranumita si „drumul lui Basescu” era de mult in vizorul nostru, ca tura de weekend, mai ales de cand a aparut in familie si Toyo, iar cand am hotarat sa vizitam Cheile Corcoaia, Silviu a profitat de oportunitate, deoarece drumul incepe (sau se termina, dupa caz) fix de langa intrarea in chei, unde un indicator arata drumul spre Izvoarele Cernei aflate la 29 de kilometri departare.

De fapt, aventura rutiera incepe la prima intersectie de drumuri dupa ce treci de Baiel Herculane, unde un indicator te ghideaza spre stanga, spre Cerna Sat si Cheile Corcoaiei, un drum de aproximativ 13 kilometri pana la intrarea in chei, un drum candva asfaltat, acum plin de gropi, drum pe care cu siguranta o sa-ti amintesti de toti sfintii din calendar daca nu esti echipat macar cu o masina 4×4. Iar daca ai norocul sa fii cu masina mica, cred ca e cel mai sigur sa o parchezi pe marginea drumului si sa parcurgi distanta pana la chei pe jos si inapoi. Plimbarea aceasta sigur te scuteste de un drum la service si o factura nedorita. Sa zicem ca drumul este sub orice critica. Noi am dezumflat rotile si am ajuns relativ repede, dar cu masina corespunzatoare.

De la Cheile Corcoaia, drumul incepe sa urce lin, incep si serpentinele, carosabilul e mult mai bun decat prima portiune de 13 kilometri si peisajul tomnatic te intampina cu o plapuma de frunze ruginii pe drum si o padure in lumina calda de sfarsit de octombrie. Ce zi frumoasa am prins pentru explorat. Asa continua drumul, aproximativ 20 de kilometri, lin si frumos pana la Barajul lacului de acumulare Cerna unde drumul se ingusteaza brusc, devine o intrare in padure si apare si un indicator rutier cu circulatia interzisa.

De aici incepe distractia, drumul se strica si devine practic unul forestier si la nici 500 de metri de la intrarea in padure ne intampina niste baltoace mari cat latimea drumului si adanci cat sa poti pescui in ele. Daca ai ajuns pana aici cu masina mica, de aici sigur te intorci daca ai mila de ea. Urmatorii 20 de kilometri pana la Izvoarele Cernei, drumul serpuieste pe marginea muntilor si ocoleste lacul de acumulare Cerna. Este o portiune de drum lunga cat 40 de zile de post. Noua ni s-a parut interminabil acest sector, mai ales ca te invarti cand la stanga, cand la dreapta intr-o padure de fagi, nu sunt zone unde sa te poti opri si sa adrmiri vreo panorama, esti practic intr-un tunel de frunze si copaci si din cand in cand poti zari intinderea apei cand drumul se apropie mai mult de marginea lacului si se raresc copacii. Drumul are portiuni de „off road” dar in rest este unul neasteptat de bun. Ne-am intalnit si cu cateva parchete, semn ca defrisarile continua in ciuda eforturilor unor ONG-uri care isi fac datoria in zona.

O data ajunsi la Izvoarele Cernei, am dat o fuga de dezmortire pana la Izbucul Cernei, aflat la 5 minute de drum si ne-am bucurat de peisaj. Aici iesi din padurea de foioase si natura se schimba, ti se arata muntii si padurea de conifere. La orele dupa amiezii cand am ajuns noi, soarele de toamna transforma locul intr-unul feeric.

De aici drumul continua inca 14 kilometri pana la Campul lui Neag, dar peisajul se schimba dramatic si drumul se strica mult. Incepe un urcus de pe la 730 de metri altitudine pana pe la 1400, drumul devine mai scenic, se deschide cu o panorama frumoasa spre Ciucevele Cernei si serpuieste pana in Pasul Jiu Cerna unde am fost putin dezamagiti ca nu am gasit nici un indicator care sa confirme locatia. De aici drumul coboara brusc printr-o padure de conifere inalte, in 6 kilometri se ajunge practic la asfalt, la Campusel, nu inainte insa de a putea admira culmile Oslei.

Aventura noastra s-a terminat la Cheile Butii, unde am intrat sa mancam o ciorba inainte de cele 4 ore pe care urma sa le petrecem in masina pe drumul spre casa.

Ce am invatat din tura asta? 50 de kilometri pe un drum forestier e foarte mult si necesita timp de parcurgere, mai ales unul care trece prin 4 judete, Caras Severin, Mehedinti, Gorj si Hunedoara si de fapt, la cei 50 de km forestieri se mai aduna si 13 km de drum cu gropi si insumezi peste 60 de kilometri de cand ai parasit asfaltul.

Daca tot iei cu tine drujba in portbagaj ca poate ai nevoie, si noi chiar am avut nevoie sa eliberam drumul de un copacel cazut, ar fi indicat sa ii incarci si acumulatorii.

Este adevarata vorba aia care spune ca cine se trezeste de dimineata, departe ajunge dar mai trebuie sa te si intorci iar drumul spre casa a fost lung si anevoios, noi obositi si s-a lasat si o ceata densa noaptea care a ingreunat condusul. Deci, pe viitor pentru ture de o zi ar fi indicat sa ne aventuram mai aproape de casa.

Si nu in ultimul rand, cate o iesire in doi nu strica, ba face chiar bine, mai ales pentru sanatatea emotionala a parintilor :). Drumul acesta ar fi fost destul de greu de parcurs cu un copil de nici 3 ani, din punct de vedere logistic vorbind, prea multe ore de stat in masina pe drumuri care te hurducaie, asa ca ii multumim lui Papa care tot timpul raspunde prezent cand ne vine cate o idee de plecat in doi, dar plecam linistiti, stim ca Vlad este pe maini bune. Multumim Papa :*

Video

Hercules Maraton – punct de alimentare Prisacina

Suntem prezenti la punctul de alimentare din Prisacina de multi ani si, ca voluntari, am avut parte de multe momente frumoase, dar si de abandon langa ligheanul cu gogosi. Da, noi suntem, impreuna cu super eroul nostru tanti Maria, cei care oferim gogosi concurentilor. In toti anii acestia am avut parte de vreme buna, dar si de ploaie mocaneasca cu noroi pana la glezne, insa anul acesta a fost unul special. De ce? Pai pentru ca am fost in echipa completa, iar Vlad a fost responsabil cu incurajarea concurentilor si si-a facut treaba bine, cel putin la inceput, cand a zapacit clopotul din recuzita si a fluierat fara oprire cand soseau alergatorii. Apoi s-a plictisit si a pornit la explorat.

Mergem la munte de cand ne stim dar anul acesta am ignorat regulile, am omis din bagaje gecile de ploaie, prognoza era de vreme buna, fara urma de ploaie. In dimineata concursului insa, ne-am trezit pe o ploaie marunta si rece, totul era acoperit de nori josi si grei. Vreme bacoviana cum ar zice unii. Perfect ! Sa inceapa maratonul !

Vlad a dormit pana la ora noua, ca niciodata si am avut timp sa pregatim punctul de alimentare, era agitatie mare, toata lumea facea cate ceva iar tanti Maria pregatea de zori gogosi. La noi, primii alergatori ajung cam dupa o ora si ceva de la start, deci undeva in jur de ora 10, ora la care toata lumea, inclusiv cei 6 copii care au ajutat la buna functionare a punctului de alimentare au fost prezenti la datorie. Ploaia s-a oprit incet, incet, norii au inceput sa se ridice si vremea sa se indrepte. Primii alergatori au trecut in mare viteza si dupa un timp au inceput sa vina cei care nu alergau dupa un loc pe podium ci pentru atmosfera, peisaj si de ce nu o gogoasa herculiana 🙂 Deja ne-am invatat cu mecanismul concursului, stim cand urmeaza sa se aglomereze punctul, ce sa facem cand vin concurenti cu probleme si dureri fizice, pe care sa ii servim cu o cafea sau o gogoasa. Nostim este cand vin si incep sa ne intrebe „unde-s gogosile de la tanti Maria??”

Anul acesta in punct atmosfera a fost intretinuta de copii, care la un moment dat, de plictiseala, dupa ce au epuizat toate nazdravaniile, si-au facut derdelus din noroi si s-au dat si pe fata si pe dos pret de cateva zeci de minute. Cred ca asta a fost distractia suprema a zilei pentru ei, acolo.

La pranz, am asteptat musafiri, un grup de prieteni care au urcat la Prisacina cu copiii pe jos in plimbare, cu care am servit masa pe terasa la tanti Maria si speram ca s-au simtit bine veniti. Noi ne-am straduit 🙂

Desi au fost foarte multi participanti si anul acesta, parca totul a decurs mai lin ca in alti ani, fara evenimente si nici nu ne-am dat seama cum a trecut ziua si au ajuns in punct si inchizatorii de traseu, cei care fac traseul dupa ultimul concurent si aduna marcajele de pe drum.

A fost frumos, veselie multa dar la anul indraznim sa speram si la ceva mai mult soare, care ne-a cam lipsit editia asta si promitem concurentilor ca vom mari productia de gogosi 🙂 ca au fost la mare cautare.

Video

Zile de vara petrecute la Hunedoara

Am ajuns la Hunedoara in luna august de mai multe ori decat am fost in viata mea la un loc. Unii la treaba, altii la distractie. Tati a avut ceva treaba cu tusi Adina si impreuna au incercat sa faca ordine si curatenie pe proprietatea de vacanta a matusii, iar noi in unele zile am stat in casa sau nu am parasit curtea, in alte zile am incercat si noi sa ne facem de folos la mosie iar in altele am colindat orasul si imprejurimile. Adevarul e ca ai ce vedea la Hunedoara si nu departe de el, doar ca mami ar fi stat toata ziua pe drumuri alergand sa vada tot in timp ce Vlad ar fi stat mai mult la joaca cu varul Alex sau impreuna cu el sa „ajute” la cele trebuincioase in gradina. Asa au trecut weekendurile din luna august si inca unele zile din timpul saptamanii, cand tati nu trebuia sa mearga la birou.

Prima iesire am facut-o bineinteles la Muzeul trenuletelor Valentin Banciu, de fapt acesta a fost motivul pentru care am reusit sa il scot pe Vlad in oras 🙂 Suntem la a 3-a vizita aici, am mai trecut de doua ori si in iarna si de fiecare data stam cel putin o ora. Chiar este un mini muzeu tare simpatic, pe placul copiilor dar si al adultilor pasionati de trenulete, miniaturi si diorame. Tare am impreasia ca il vom mai vizita si pe viitor.

Urmatorul obiectiv pe lista era Castelul Corvinilor dar pe drum Vlad a devenit putin agitat, semn ca i s-a facut foame, astfel ca am facut o scurta oprire pe terasa la Werk pentru un papanas si un suc de portocale. Restaurantul acesta este un popas perfect inainte sau dupa vizita la castel. Data viitoare facem o oprire la restauranul hotelului Werk de la care ai o priveliste superba cu castelul.

Cateva zile au trecut in timp ce ne-am jucat in jurul lui tati si mami care o ajutau pe tusi Adina prin gradina la taiat de iarba, curatat de livada si defrisat padurea de buruieni din jurul viitoarei casute de vacanta. In unele seri am incheiat ziua de lucru cu un gratar, in alele ne-am minunat de apusurile colorate la un pahar de vin iar in altele nu am mai avut energie pentru nimic extra.

Intr-o zi am facut un drum pana la Banpotoc la I Giardini di Zoe, un fel de gradina botanica, deoarece speciile de aici nu prea isi au locul in zona, plantata si amenajata pe o suprafata de vreo 4 hectare. O gradina baroca plina de flori, plante, arbori bine ingrijite si plantate dupa un proiect elaborat care a devenit loc de pelerinaj pentru cei care isi doresc poze regizate pentru evenimente importante. Chiar ai impresia ca ai fost teleportat in Italia sau in ceva climat mediteranean insa nu ar strica si un restaurant ceva mai bine pus la punct, cel la care ne-am oprit in incinta parcului avea doar cartofi prajiti cu ceva crochete de peste, sucuri si inghetata. Cam mare contrastul intre fast food-ul de la terasa si eleganta parcului.

Pe drum am trecut si pe langa Arboretum Simeria, parcul dendrologic de pe malul Muresului. Parcul este recunoscut drept cea mai veche si mai valoroasa colectie de arbori, plante lemnoase autohtone si exotice, iar eu il am in vizor de ceva vreme insa acuma nu s-au aliniat planetele deoarece foamea copilului a fost mai mare decat dorinta mea de a vizita locul, asa ca ne-am grabit inapoi la Hunedoara ca sa hranim odrasla. Sunt convinsa ca parcul merita o plimbare in tihna pentru a fi descoperita pe indelete, nu o vizita fulger doar ca sa bifam locul.

Prima duminica din septembrie ne-a gasit tot in judetul Hunedoara cu treaba si am imbinat utilul cu placutul asa ca am dat o fuga doar in doi pana la Malaiesti. Cum Vlad a ramas acasa cu bunicutul preferat, am reusit o vizita rapida pana la cetatea medievala Malaiesti pe care nu am vazut-o inca dupa renovare. Cocotata pe un varf de deal, este practic poarta de intrare in Parcul National Retezat si este inconjurata de munti, deci panoramele din turn sunt de neratat. Cetatea ridicata spre sfarsitul secolului al XIV-lea de familia cneziala Saracin avea la inceput donjonul care servea ca loc de tragere si de adapost. Avea 11 metri inaltime, iar peretii erau grosi de un metru si jumatate. Ulterior donjonului i s-au adaugat ziduri de aparare, alte trei turnuri si o clopotnita. Intrarea era situata la primul etaj iar accesul se facea pe o scara de lemn care era ridicata in cazul unui atac. Nu se cunosc prea multe detalii, insa se pare ca cetatea ar fi fost abandonata in secolul al XVII-lea iar la inceputul restaurarilor se afla intr-o stare avansata de degradare, era practic o ruina. A fost reconstruita din bani europeni si chiar arata ca o mica bijuterie inconjurata de peisaje superbe.

De la micuta cetate am plecat spre Hateg ca sa mancam, dar am facut si o scurta oprire la Santamaria Orlea la Biserica Reformata Calvina unde am intalnit un domn, practic ghidul bisericii, tare dornic de povesti si cu care sper sa avem ocazia sa ne mai intalnim ca prea era pasionat de istoria bisericii si sunt convinsa ca are de impartasit povesti fascinante si legende misterioase legate de biserica.

Un obiectiv mai putin cunoscut insa cu un potential turistic imens sunt Baile Termale Romane din complexul Germisara de la Geoagiu-Bai. Cu o istorie de doua mii de ani, termele au fost sapate de romani, care aveau o traditie in a se imbaia in apele termale curative si de a construi in jurul lor adevarate temple inchinate diferitelor zeitati. Din ansamblul termelor mai sunt vizibile un bazin central cu banchete pe toate laturile, o parte din reteaua de canale care dirijau apa in bazine si cateva tuneluri, unele inchise, in care probabil erau spatii de serviciu si altare inchinate divinitatilor care patronau aceste ape termale. Mare parte din complexul curativ a fost acoperit de constructiile statiunii care s-a dezvoltat in jurul termelor la inceputul secolului trecut, potrivit arheologilor. Insa mai trist este faptul ca desi locatia este una extrem de interesanta si ar putea aduce venit considerabil autoritatilor locale daca ar fi pusa in valoare corect si promovata, este lasata in paragina, mizerie si nimanui nu pare sa ii pese catusi de putin de acest loc.

La mica distanta de termele de la Germisara, la marginea statiunii Geoagiu Bai, la o plimbare distanta, desi noi am mers cu masina pentru ca eram in criza de timp, se afla cascada Clocota, o surpriza placuta deoarece are un debit destul de mare pentru o cascada mica si e practic langa drum. Interesant este faptul ca apa cascadei nu ingheata niciodata, pentru ca ea colecteaza toate cele 16 izvoare termominerale din zona, iar potrivit specialistilor, apa cascadei este una pura, plata. Nu pot confirma ca nu am gustat-o 🙂

Ultima oprire din acest periplu de descoperire a judetului Hunedoara a fost la Geoagiu, la Biserica Reformata Rotonda, pe care insa am gasit-o cu portile inchise duminica dupa amiaza. Edificiul este singura rotonda din tara care nu a fost distrusa, de intemperii sau oameni in timp si a fost renovata recent. Legenda spune ca micuta biserica cu ziduri groase construita in secolul XI, a fost opera unor cruciati care se intorceau din Ierusalim pe drumul roman care strabatea Valea Geoagiului. Rotonda a fost folosita ca biserica, apoi a fost transformata in capela, pentru ca in vecinatatea ei, trei secole mai tarziu, a fost ridicata o alta biserica. Aici sigur vom reveni, ca sa vedem micutul unicat.

Video

Roșia Montană si ale sale galerii aurifere romane, vechi de 2000 de ani

Aveam in plan o excursie la Rosia Montana de cativa ani, de cand am vizitat si ne-a impresionat Muzeul Aurului de la Brad, iar acuma am combinat o iesire cu o ocazie speciala, La muuulti multi ani sanatosi Papa alaturi de noi!! 🙂 astfel ca am plecat 3 zile cu mic cu mare si cu bunicul din dotare ca sa exploram micul orasel din Muntii Apuseni.

Am pornit la drum destul de tarziu, dupa o zi de lucru si desi la mijloc de iulie ziua este lunga, dupa mai bine de trei ore de condus am ajuns pe serpentinele de dinainte de Abrud pe asfintit, la ultimele raze ale soarelui, iar pe cand am ajuns la Campeni, unde aveam cazarea, era deja noapte si cam racoare.

Aveam in plan mai multe obiective naturale de vizitat, galeriile romane de la Rosia Montana, precum si o plimbare cu celebra Mocanita a Apusenilor care face drumul de la Campeni la Abrud si retur intr-un peisaj montan de poveste.

Buun, prima seara s-a incheiat abrupt, restaurantul pensiunii era deja inchis pe cand am ajuns noi, ne-am cazat si repede la somnic deoarece ziua urmatoare incepea devreme. Rezervasem un tur privat la galeriile romane, la prima ora, punand la calcul drumul de la Campeni pana in Rosia Montana si micul dejun luat pe fuga, dadeau la socoteala o ora de trezire cam matinala, in jur de ora sase.

Inainte sa descriu vizita de la mina, vreau sa fac o paranteza ca sa-mi scriu oful legat de organizarea acestui “tur de vizitare” care mi-a dat ceva batai de cap. In primul rand, in Romania, sfarsitul de saptamana nu se ia in calcul daca vrei sa vizitezi muzee, cel putin nu la Muzeul de Mineralogie din Rosia Montana. Trebuie sa ajungi musai in timpul saptamanii si neaparat pana in ora pranzului. Plus de asta, ai nevoie de programare……dar la numarul de telefon afisat online, surpriza, nu raspunde nimeni. Niciodata. Asa am ajuns sa sun la Primaria Rosia Montana, ca sa cer detalii. De acolo, o cucoana foarte deranjata de pretentiile mele mi-a trantit un “asteptati” si dupa cateva minute de liniste mi-a dictat rapid un numar de telefon de la care urma sa primesc lamuriri si mi-a inchis telefonul in nas. Nu mai zic ca am notat numarul gresit, eu fiind cu Vlad in parc la groapa de nisip unde imi dadeam examenul la rasturnat forme din nisip ud….. in fine. A doua zi “am facut rost” de numarul de telefon dupa ce Silviu a sunat la primarie si a zis ca “e de la presa” 😂😂😂 aceeasi cucoana s-a dovedit foarte mieroasa si saritoare in a-i rezolva problema.

Trecand peste piedicile de mai sus, am reusit sa programam un tur privat. Asta numai daca se prezinta grup de minim cinci persoane sau daca se platesc minim cinci bilete. Ok, rezonabil si asa, doua persoane, cinci bilete, macar domnul de la telefon parea de treaba.

Revenind la ziua Z, turul privat a fost extrem de interesat, informativ si detaliat, domnul Dorin Rus, cel care intra in subteran cu vizitatorii e dedicat trup si suflet cauzei si este singura persoana care se ocupa de… tot. E un fel de “ one man show” experienta aceasta, dansul raspunde la telefon si face programarea vizitei, te intampina la poarta muzeului, face instructajul inainte de a cobora in subteran, iti povesteste tot ce stie sau vrei sa afli despre mina si mineritul aurifer, daca te vede interesat, te plimba pe la exponatele din curtea muzeului, deschide si inchide cladirea muzeului, incaseaza banii de bilet si din cate am inteles de la paznic, daca renunta la “job”, se inchide muzeul, de tot, pentru ca nu are cine sa se ocupe, iar domnul face asta din pasiune.

Mai sunt cativa paznici de gard pe acolo dar toate incercarile de a avea un dialog constructiv cu ei in cele doua ore in care am asteptat sa intru in subteran fara sa stiu daca in ziua respectiva se mai face tur sau nu, au fost sortite esecului, in concluzie isi cam iau salariul degeaba.

Ideea e in felul urmator, daca reusesti sa dai de domnul Rus, iti face programare si totul decurge ok. Asa au intrat Silviu si Papa in subteran vineri dimineata la 8. Eu in schimb, care am ramas la cazare cu Vlad, nu am vrut sa il ducem in mina, neavand prea multe date despre tur, am asteptat aproximativ 2 ore dupa ce am ratat 2 intrari. Ne-au spus ca se intra la ora 12, cand am ajuns la 12….ooo dar au intrat de mult. Reveniti la ora 14 mi-au spus. Am revenit la ora 14, cand iara am ramas pe dinafara, ca ora 14 poate sa fie si 13 jumatate si 14 si un sfert. Deja eram nervoasa dar am ramas acolo in ideea ca poate se mai intra in ziua respectiva, mai erau cativa rataciti care asteptau. Dar era deja in afara programului afisat iar paznicul caruia i-am cerut detalii era tare ofuscat, probabil pt ca statea peste program. Ideea este ca oricum de programul afisat nu se tine cont, daca vrei sa mergi in weekend, poti intra daca esti grup mai mare si daca e ghidul disponibil sa faca turul iar la numarul de fix afisat online si la poarta institutiei nu raspunde nimeni. Am sunat de curiozitate si cat am asteptat acolo, dar fara sorti de izbanda.

Lasand la o parte modul de organizare, daca reusesti sa faci turul minei si muzeului, poti afla o gramada de lucruri interesante despre mineritul aurului si argintului, din mine ce dateaza inca de acum 2000 de ani, de pe vremea romanilor. Galeriile miniere se afla la poalele Muntilor Metaliferi, iar tunelurile, unele cu sectiune trapezoidala, altele cu secțiune neregulată, de zeci de kilometri au fost sapate la inceput de catre sclavii romani. De aici s-a extras mare parte din aurul imperiului. Nu se cunoaste nici pana in prezent lungimea integrala a retelei de galerii sapate in decurs de doua milenii, in schimb se cunosc date despre cantitatea impresionanta de aur pe care l-au dat muntii in urma cu cateva sute de ani. S-au gasit documente de contabilizare a metalelor rare, conform carora in decurs de 86 de ani, incepand cu anul 1850, au rezultat aproximativ 2,5 tone de metal nobil din prelucrarea minereului scos din galeriile de la Rosia Montana. Impresionant zic eu.

Alta curiozitate dupa care se gasesc doar fotografii in muzeu, sunt cateva zeci de tablite cerate descoperite in galeriile vechilor mine. Ele sunt contracte comerciale, tranzactii de orice natura, scrise in latina, greaca sau ilirica si de multe ori contractantii erau nestiutori de carte, ceea ce impunea existenta unui scrib cu rol de notar. Una dintre tablite este inscriptionata cu „Alburnus Maior anno 131”, certificand existenta Rosiei Montane acum 1900 de ani ca prima localitate cunoscuta pe teritoriul nostru.

Pe langa galerii, micul muzeu in aer liber are o colectie de utilaje folosite la extragerea minereului dealungul timpului si spalarea aurului, cateva incaperi cu machete folosite, precum si o colectie mare de poze. Pe atunci, intreaga populatie locala era implicata in activitatile miniere, chiar si femeile si copiii, expoatarea era facuta de familii care concesionau bucati din munte.

In timp, industrializarea a crescut cantitatea exploatata, insa dupa perioada comunista mina a suferit pierderi, tehnologia invechita, lipsa investitiilor necesare si a unui plan clar de dezvoltare au dus la inchiderea minei in anul 2006.

Lasand la o parte toate drumurile si incercarile ratate de a intra in mina, experienta este una care merita osteneala datorita ghidului in mod cert, iar bonus au fost povestile cu niste oameni tare faini, care au o rulota cu produse din lana, de vanzare, chiar in parcarea din fata muzeului. Pe langa cateva suveniruri din lana cumparate de la ei, am aflat si multe lucruri despre trecutul orasului si oamenii care-l locuiau la inceputul secolului 20, cand Rosia Montana era un orasel cochet, cu un centru cu strazi pietruite si iluminate, cazino, cinematograf, teatru si sala de bal cu oglinzi venetiene, case mari, inspirate de cele ale sasilor din Transilvania. „Febra aurului“ a atras oameni din diferite parti ale Europei, romani, maghiari, germani, slovaci, evrei, pentru care s-au construit biserici si s-au infiintat scoli. Cu siguranta era un loc mult mai viu si insufletit decat este acuma. Insa initiativa celor de la madeinrosiamontana.com este de laudat deoarece incearca sa promoveze zona prin vanzarea produselor pe de o parte, iar pe de alta parte, ofera de lucru femeilor de toate varstele din localitate, care au astfel sansa de a monetiza tricotatul, multe din produsele lor fiind tricotate de mana. Altfel oferta de lucru in sat fiind extrem de limitata, probabil inexistenta pentru femei.

Tot vineri intre doua, coborari in mina ratate, am facut un drum pana la Muzeul Buciumanilor, din Bucium, unde o organizatie a deschis un mic muzeu cu tot felul de obiecte adunate de prin sat, asociatia urmarind identificarea, conservarea si popularizarea obiceiurilor, mijloacelor de existenta, obiectelor si a costumelor traditionale, cat si a altor elemente cultural artistice din viata buciumanilor. Muzeul este deocamdata nefinalizat.

Dupa ce ne-am luat doza de informatie din mina, am avut intentia de a face plimbarea cu Mocanita Apusenilor doarece mezinul inca e tare interesat de trenulete, insa am plecat dezamagiti. La fata locului de fapt vagoanele sunt trase de o locomotiva diesel uratica foc (de fapt o veche locomotiva cu esapament si probabil motor de tractor) nici urma de mocanita cu aburi la care ne asteptam. Mocanita Apusenilor sta parcata si prafuita la marginea drumului pe o cale ferata dezafectata, dupa intrarea in Campeni si probabil nu mai este functionala. Sau poate ca ar fi daca cineva s-ar interesa sa o restaureze si sa se ingrijeasca de ea ca sa poata bucura in continuare copiii mici si mari pe frumosul traseu al Apusenilor.

Seara am incheiat-o cu o plimbare pe valea Ariesului, pana la cascada Pisoaia, mult mai pitoreasca decat ma asteptam, din poze nu iti dai seama de marimea ei, apa pravalindu-se pe un perete stancos de la aproape 20 de metri inaltime. Aproape vis a vis de intrarea pe traseu catre cascada, peste drum, este o alta ciudatenie a naturii si anume Dealul cu melci, un punct fosilifer extrem de bogat in cochilii pietrificate. Un panou informativ iti aduce la cunostinta faptul ca un loc care la prima vedere arata banal, ascunde lucruri fascinante. In urma cu zeci de milioane de ani, pe vremea cand planeta era a dinozaurilor, in locul Muntilor Apuseni, aici se intindea marea Thetys, o mare calda, plina de creaturi fabuloase si in acest loc populat de milioane de melci. Se pare ca stratul in care se gasesc fosile poate atinge in unele locuri si 10 metri.

Ziua de sambata a inceput destul de lenes, dar pe cand ne-am pus in miscare, pe serpentine Vlad ne-a facut o surpriza si am revazut meniul de la micul dejun, astfel ca am hotarat sa nu mai stresam copilul pe drumuri intortocheata si am cam stat locului pana pe inserat, cand am reusit sa ajungem inainte de apus, pe ceva drumuri forestiere la Piatra Corbului, un monument al naturii si exploatarii miniere. Aria de la Piatra Corbului este ocrotita prin lege datorita frumusetii stancilor de aici. Pe noi ne-a impresionat masivul stancos plin de galerii si urme de cioplire in lumina aurie a apusului. Aici excavatiile in stanca pastreaza urmele galeriilor antice si medievale sapate prin tehnica focului si a apei, o tehnica traditionala veche constand in incalzirea stancilor in care se gaseau firicele de aur. Apoi, stanca incalzita era stropita cu apa si otet, rezultand bucati de roca ce erau sparte mai usor prin cioplire. De mentionat este si panorama care ti se deschide spre intinderile deluroase, unde din loc in loc se contureaza mici asezari organizate in jurul bisericilor cu turnuri semete.

Duminica, in drum spre casa am facut doua opriri. Prima la Incesti, la Muzeul memorial Avram Iancu, un complex restaurat, ce cuprinde casa memoriala muzeu, o casa tipic moteasca cu acoperis tuguiat construita pe la 1800, anexele casei care au servit ca sali de clasa pentru scoala primara din sat aproape 50 de ani pana in 1972 si biserica din localitate. Sunt expuse fotografii, documente de familie, obiecte personale, sabiile si fluierul lui Iancu, arme, drapele, precum si testamentul lui Avram Iancu, avocat roman, unul dintre conducatorii Revolutiei de la 1848 din Transilvania.

Daca am aflat unde s-a nascut Avram Iancu, urmatoarea oprire a fost la Tebea, la mormantul sau si cu ocazia asta am revazut si Gorunul lui Horea, declarat monument istoric, vechi de 400 de ani. Din pacate soarta gorunului nu a fost cea mai fericita, din vechiul copac ramanand doar trunchiul care a fost „restaurat” cu o cantitate impresionanta de ciment. Dealungul timpului, in semn de recunostinta pentru eroii neamului au mai plantat goruni in Cimitirul Eroilor de la Țebea insusi Regele Ferdinand I si Regina Maria.

Video

Amintiri din alta viata, relaxare maxima si o revelatie

Se spune ca atunci cand ajungi sa te relaxezi total in timpul unei activitati care iti face placere, in timpul liber sau intr-un concediu, pierzi notiunea timpului. Cred ca ni s-a intamplat tuturor sa uitam de noi, de cat este ceasul….dar mie cel putin niciodata nu mi s-a intamplat sa “castig” o zi in plus de concediu. Cred ca se datoreaza magiei Noii Zeelande. Da, tara asta are ceva magic in ea, pentru noi cel putin, s-a dovedit a fi magica!

Bun, acuma sa ma explic. Eram de 3 zile in Aoraki/Mount Cook National Park pe o ploaie mocaneasca ce parea ca nu se va mai opri niciodata si asteptam sa ni se arate cel mai inal munte de pe insula, faimosul Mount Cook. Degeaba. Probabil nu a vrut sa ne vada sau sa il vedem si si-a ascuns bine varfurile acoperite cu zapada dupa ceata densa si nori grei de ploaie.

Nu am stat nici noi chiar degeaba, am facut ceva plimbari in parcul national pe traseele din zona, cand ne-am permis vremea si a astat ploaia, cel mai frumos ni s-a parut Hooker Valley track, dar am petrecut si multe ore in The Sir Edmund Hillary Alpine Center, unde am descoperit istoria acestei regiuni iconice. Centrul prezinta regiunea Aoraki Mount Cook, oamenii sai si locul sau in univers. Este un centru care aduce tribut lui Sir Edmund Hillary, umanitarian, ambassador al acestor locuri si unul dintre cei mai mari exploratori ai lumii. Aici stiinta intalneste divertismentul intr-un teatru 3D, pentru o experienta cinematografica de neegalat in primul planetariu digital de 360 de grade din Noua Zeelanda si primul planetarium de acest fel experimentat de noi. Probabil asa se explica pierderea totala a notiunii timpului.

In final, am plecat cam dezamagiti datorita faptului ca vremea nu a tinut cu noi si nu am reusit sa vedem muntele vedeta, dar am hotarat atunci ca vom reveni. Cum? Cand? Nu stie nimeni. Dar nu voiam sa ramanem cu gandul si regretul ca am ratat singura sansa de a vedea faimosul Tasman Valley fara cireasa de pe tort. Ce sa mai zici cand au fost singurele 3 zile din 4 saptamani in care a plouat/turnat aproape fara oprire.

Si cum mergeam noi catre o noua destinatie, mai insorita, cu foamea-n gat, dupa 3 zile traite pe conserve, am ajuns in Nelson, un orasel port care nu era pe harta noastra de destinatii dar am gasit un restaurant micut si cochet si am hotarat sa mancam ceva bun, bun. Zis si facut, mancare delicoasa, vin rece, desert fabulos, priveliste care iti taie rasuflarea si o…. revelatie.

Facand recensamantul zilelor ramase si a locurilor nebifate de pe lunga noastra lista, (am plecat cu temele facute de acasa) ne-am dat seama ca in relaxarea noastra totala am uitat complet sa ne uitam la zilele din calendarul excursiei si ne-am trezit cu o zi in plus de concediu pentru care nu planificasem nimic si nu rezervasem nici cazare, lasand-o de buffer in itinerariul nostru detaliat pe zile, pentru ca, hei, cand pleci o luna in vacanta nu poti planifica totul inainte pana la ultima virgula, nu poti sti ce se intampla in teren. Iar daca nu se aliniaza planetele, nu vrei sa te apuci sa reprogramezi cazarile pentru urmatoarele doua saptamani. Asa ne-am ales cu un pranz copios in Portul Nelson, o plimbare aproape romantica prin oraselul cochet si o cazare pe care am trecut-o in top trei cazari neplanificate si gasite din intamlare.

KK, tu esti responsabila pentru cazare! :*

Video

Operatiunea catelul, frigiderul si casuta

Mmm da, ciudata combinatie dar chiar asa a fost 🙂

Initial a rasarit ideea transportului unui frigider in varf de munte, apoi a aparut catelul si in final s-a construit si casa catelului care trebuiau si ele, cainele si casa lui, sa ajunga in acelasi varf de munte. Planul era facut, mai aveam nevoie de o remorca, dar asta nu ne-a stat in cale.

Asa am plecat

Asa am ajuns…

Am plecat cu frigiderul in remorca, pe drum, nu departe de destinatie am facut schimbul frigider-casuta catelului si am plecat mai departe. Drumul forestier care in mod normal il parcurgem cam intr-o ora, acuma a durat doua si jumatate spre trei. O eternitate, in total vreo 6 ore ca sa parcurgem aproximativ 180 de kilometri. Cam atat de incarcati am fost cu bagaje, remorca, frigider, copil, catel si purcel. Doar ca in loc de purcel aveam o casuta.
Operatiunea transport exceptional nu a fost lipsita de peripetii dar toata lumea, inclusiv patrupedul au ajuns in siguranta la destinatie.


Ca sa sarbatorim relocarea lui Loki, botezat astfel de Vlad, a doua zi am plecat in drumetie spre varful Arjana. Evident cucerirea varfului era o utopie cu un copil care se invartea mai mult in cerc pe traseu si nu voia nici in rucsac, dar vremea era buna, panorama familiara si pana la urma am renuntat la varf si ne-am bucurat de traseu, chiar daca a fost unul destul de scurt.

Urmatoarea zi a fost una cu invataturi in ale vietii la tara.

Am admirat si stresat porcusorii mici si pe cei si mai mici care alergau prin ograda.
Am plimbat catelul pentru a se familiariza cu noua locatie.
Am fugarit cocosul cel viteaz care se tot refugia pe gard.
Am reluat plimbarile cu roaba, iar seara am invatat de unde vine “pticul” cand am urcat din nou la munte cu Nea Nistor ca sa mulga vacutele.
Am ascultat cu interes sunetul padurii in bataia vantului si sunetul capriorului care dadea tarcoale salasului de vite.


Uitandu-ma la poze realizez ca probabil Vlad o sa tina mine peste ani experientele traite aici in inima muntilor, cu atata bucurie, lucruri simple de la sat, obiceiuri ce in scurt timp vor fi date uitarii, deoarece oamenii locului se duc, tinerii pleaca in cautarea unui trai mai usor in satele de campie, iar muntele ramane singur sa-si dezvaluie frumusetile doar turistului care se va mai aventura pe poteca.

Video

In vizita la cetatea din Belgrad

Desi atat de apropape de casa, este prima data cand ne oprim la Belgrad cu gandul sa vizitam cetatea. Auzisem ca e mare, ca ar fi frumoasa, dar realitatea este ca a intercut orice asteptare. Ruinele cetatii se intind pe o suprafata imensa, renovarile au pus frumos in valoare portile, turnurile si zidurile care au trecut testul timpului iar panorama care ti se deschide pe latura vestica, la confluenta raurilor care traverseaza orasul, este superba! Cetatea Belgradului este nucleul si cea mai veche sectiune a zonei urbane, in interiorul zidurilor sunt diferite atractii, pe langa cladirile propriu zise, au fost amenajate zone de expozitie, am trecut pe langa exponate militare, un mic magazin muzeu cu harti si corabii vechi, zone de joaca pentru copii si un parc cu dinozauri, un loc de mare interes pentru Vlad.

Accesul se face de pe toate laturile pe sub numeroase porti medievale, iar atunci cand intri in cetate ai impresia ca patrunzi intr-o lume veche de secole.

Cetatea Belgrad, in parcul Kalemegdan, construita deasupra confluentei a doua mari rauri, Sava si Dunarea, distrusa in repetate randuri in timpul asediilor si reconstruita dealungul a 16 secole, domina orasul.

Cel mai spatios parc din Belgrad, parcul Kalemegdan din incinta cetatii, a fost multe secole la rand un camp de lupta, unde celtii, romanii, turcii, bulgarii, ungurii au luptat pentru a cuceri Cetatea Belgradului, care inca sta, sfidand timpul si ascunde numeroase legende. Una dintre legend spune ca mormantul lui Attila Hunul, care a invadat si a devastat atat jumatatea vestica, cat si cea estica a Imperiului Roman in timpul secolului al V-lea s-ar afla la confluent raului Sava cu Dunarea, sub cetatea Belgradului. De altfel, in antichitate celebra fortareata trasa granita dintre poporul sarb si cel ungar.

Lasand la o parte incarcatura istorica a locului, care nu este de loc de neglijat, este o alegere perfecta pentru a petrece o zi relaxanta la terasa, la socializare, la plimbare si admirat privelisti fabuloase sau pentru apdatarea cunostintelor istorice, sunt destule panouri informative in acest scop, chiar si cu copii mici, cum este al nostru, sunt destule atractii care sa le consume energia, cetatea se invecineaza si cu parcul zoologic al orasului unde noi nu am ajuns, deoarece am pierdut destul de mult timp la geamul camerei de hotel cautand si numarand macaralele care se inaltau la orizont. Distractii de copiluti micuti 🙂

Video

Amintiri din alta viata, hai la schi

Daca e cald afara atunci sa ne racorim cu niste poze de la schi. La mine functioneaza de fiecare data.

Si daca tot am deschis folderul cu amintiri de la Serfhaus-Fiss-Ladis, las si aici cateva poze din poate cel mai frumos domeniu schiabil din Austria, unde tocmai am rezervat o saptamana de distractii pe partie, unde abia asteptam sa ne reintoarcem iarna ce vine si sa il punem si pe Vlad pe schiuri pentru prima data. Iarna asta va fi cu premiere in ale schiatului 🙂

Uitandu-ma pe harta ce mai e prin zona de vizitat si cautand locuri kids friendly, imi dau seama ca suntem aproape de multe locuri frumoase vizitate in trecut.

St. Anton, cu cele mai abrupte partii din regiune si cele mai ascutite varfuri muntoase, Galtur cu o superbitate de muzeu, alpinariu, dedicat avalansei, construit dupa dezastrul din 1999 cand o imensa avalansa a maturat statiunea si a lasat in urma zeci de victime.

Ischgl si pariile sale line, un domeniu schiabil foarte potrivit pentru incepatori, impartit intre doua tari, unde poti schia in voie atat in Austria cat si in Elvetia.

Soelden unde am fost de doua ori, prima data am avut noroc de o saptamana cu vreme inchisa si nori grei iar cu urmatoarea ocazie am avut parte de o nesperata saptamana insorita, insa de fiecare data am asezonat schiatul cu mancare buna, buna!

St. Moritz, o statiune extrem de luxoasa, cu stradute pe care ti-e mai mare dragul sa te plimbi si sa faci window shopping in vitrinele unde designerii de top isi etaleaza ultimele colectii de iarna si paradoxal cu cele mai vechi instalatii de schi pe care le-am intalnit pana acuma in excursiile noastre tematice, Davos cu partii largi si panorame exceptionale….si cred ca ma opresc aici pentru ca urmeaza pe harta Dolomitii Italiei si acolo se cam schimba peisajul, nu degeaba se spune ca sunt cei mai spectaculosi munti din Europa.

Video

10 zile de Grecia

Nu cred ca exista copil la care sa nu-i placa sa se joace cu apa, sa ude totul in jur in timp ce toarna apa dintr-un recipient in altul sau pur si simplu sa stropeasca cu apa in toate directiile. Da este si cazul nostru, insa cand vine vorba de nisip, l-am pierdut pe Vlad. Apa si nisipul este combianatia perfecta si isi gaseste preocupare continuu in curtea bunicilor unde are lada cu nisip si fantana cu apa la indemana. Astea fiind zise, e clar ca trebuia sa il ducem la mare.

Inainte cu cateva zile de plecare I-am vorbit despre unde urmeaza sa mergem si cum se apropia momentul, ne repeta deja obsesiv ca “viau maie, viau nimis” !

Unde sa mergi la mare si nisip daca nu in Grecia, este cel mai la indemana. Ne-am vorbit cu niste prieteni, tot cu copilasi mici, ca sa aiba si Vlad cu cine se juca si am mers pe mana lor in alegerea locatiei, asa am ajuns pe Peninsula Sithonia la Vourvourou, cred ca cea mai accesibila locatie din Grecia pentru romani. Si acest lucru se simte. Poate ca aveam eu asteptari prea mari… posibil, dar nici urma de Grecia cea frumoasa cu case albe si bibilite si pliiine de leandri colorati la care speram, faleze pline cu barci si terase aproape de apa. Vourvourou, un satuc mic si cam neanimat, inghesuit, fara o zona centrala si fara faleza…dar situat la mare, pe asta chiar nu am inteles-o.


Dupa cateva zile ne-am mutat mai la sud in Toroni, ca sa incercam si altceva. Nici aici satul nu e o fericire, dar macar te poti plimba pe un trotuar semi amenajat dealungul marii iar plaja din sat e destul de lunga si gasesti si zone mai putin aglomerate, insa nisipul nu era cel fin si alb.

Ca perioada, am ales mijloc de iunie ca sa fie si apa cat de cat calda si mai putin aglomerat. Sa zicem ca am avut parte si de caldura si de aglomeratie. Noroc ca sunt multe plaje de-a lungul coastei, ca la unele la ora pranzului nu puteai sa arunci un ac. In principal la cele mai renumite sau cele amenajate. Din Vourvourou, plaja Karidi mi-a placut, nisipul era fin, apa cristalina cu intrare foarte lina, potrivita pentru cei mici, avea si un restaurant mai de neam unde am mancat un super peste la gratar si un bar cu multe optiuni de baut si de mancat fast food, dar era cam mica si foarte aglomerata, iar intr-o zi dupa o ploaie zdravana, toata plaja s-a umplut de iarba de mare si nimeni nu parea sa o curete.

Armenistis a mai fost o plaja care ne-a placut, amenajata si cu taxa de intrare, apa lina si cristalina, nisip fin si alb, optiuni de mancare, avea si camping dar nici aici nu am scapat de aglomeratie.

E drept ca ai multe plaje de unde sa alegi, mai mari, mai mici, cu apa lina sau nu prea, mai amenajate si aglomerate sau mai salbatice, cu nisip sau pietre. Apa are culoarea regulamentara de Grecia, adica turcoazul acela electrizant iar apusurile coloreaza marea in cele mai frumoase nuante de roz si portocaliu. Ce mi-a placut a fost vegetatia abundenta de pe insula, mult verde, putin neobisnuit pentru Grecia cea arida.

Vlad a fost incantat de nisip, insa de apa, doar de la distanta, nu a vrut sa intre in mare, toate incercarile au fost fara succes iar colacul l-am luat cu noi degeaba.

La capitolul mancare, dupa regula ca in Grecia se mananca bine, am experimentat niste restaurante bune si foarte bune, la care am mers la sigur dupa ce ne-am documentat si Vlad a mancat peste cum nu credeam vreodata ca se va intampla. Acasa cam stramba din nas la meniul cu peste, ce-i drept in vacanta totul este mai gustos.

Buuun, deci ce am invatat din concediul acesta?

Sa nu mai mergem cu ochii inchisi acolo unde vor altii fara o documentare prealabila despre zona. E drept ca am vrut sa mergem cu gasca de copiii de acasa dar Vlad s-a jucat mai mult cu cei pe care i-a cunoscut la cazare, un baietel din Ukraina si unul din Serbia, chiar daca nu vorbeau aceeasi limba.

Cu copiii mici, cum e al nostru, nu ai nici o garantie ca daca mergi cu gasca de prieteni cu copii la randul lor, cei mici se vor si intelege si juca in liniste ca sa poti sta si tu un pic sa-ti tragi sufletul.

Noua nu ni se potrivesc vacantele statice, in care zilnic mergi la plaja. Asta stiam deja, doar ca ni s-a confirmat inca o data. Cred ca mai de graba e vorba de rutina aia zilnica de mers la plaja inainte si dupa pranz. Trei sau patru zile merge, dar dupa aceea devine enervant de plictisitor.

Data viitoare trebuie sa combinam cateva zile de mare cu alte cateva de vizitat sau drumetii ca sa nu se instaleze monotonia.

Trebuie pe cat posibil sa alegem cazarile mai aproape de plaja, mersul zilnic cu masina consuma foarte mult timp. Am experimentat in vacanta aceasta ambele variante, cand ai cazarea aproape de plaja e mult mai simplu.

Vlad este cam reticient cand vine vorba de valuri, desi la baie, acasa, nu are nici o retinere vis a vis de apa. Deci trebuie sa mai insistam cu mersul la mare.

Ne bucuram ca am revazut Grecia, dar data viitoare sigur vom alege altfel.

Video

Macedonia de Nord, o tara surprinzatoare

Tinta excursie noastre era Grecia cu apa ei speram, calda, si turcoaz dar mergeam cu prieteni de data aceasta si atata ne-am sucit cand am cautat cazare, ca sa fie toata lumea multumita incat am ajuns sa rezervam de luni pana joi….total aiurea. Weekendul incepe de vineri 🙂 si se termina in cel mai rau caz duminica 🙂 🙂 deci mai aveam cateva zile in care am decis sa vizitam ceva pe drum, inspre si dinspre Grecia. Macedonia de Nord era cel mai la indemana, o tara de tranzit in care nu ne-am oprit niciodata. Urma sa o facem acuma, astfel am ajuns sa descoperim Macedonia surprinzatoare intr-un road trip de patru zile.

Am inceput cu capitala Skopje, care tare greu s-a lasat descoperita deoarece am nimerit fix in ziua in care se pregatea un amplu protest in centru, politistul cu care am negociat problema accesului spre fix centrul orasului unde aveam cazarea, dar care era total inchis pentru masini, ne-a informat ca sunt asteptati 70-80 de mii de oameni, care vin din toata tara. Dupa mai bine de o ora de plimbari si devieri inutile prin oras, deoarece toate strazile care duceau in centru erau inchise, am lasat masina in parcarea sugerata de politist, am luat copilul si bagajele si am plecat pe jos catre hotel.
Plimbarea de seara am facut-o prin centru cu un copil exagerat de activ dupa ce a stat toata ziua cumintel in masina.
Prima impresie legata de oras, lasand la o parte evenimentul care ne-a cam incurcat socotelile, a fost una neasteptat de buna. Evident ca vorbim de o tara balcanica, fosta comunista, deci nu te astepti sa gasesti curatenia din Elvetia dar mixul acela de balcanic si oriental, arhitectura rigida a imenselor cladiri care delimiteaza zona pietonala centrala, fantani si statui masive in exces, numeroase poduri peste raul Vardar, toate cu arhitectura diferita, doua corabii de lemn ancorate langa promenada….. pff o nebunie de oras, un oras animat, un oras cu de toate. Chiar nu ne asteptam si nici urma de aglomeratie de la protest, acesta se tinea la arcul de triumf si nu ne-am intersectat cu multimea.

A doua zi dupa micul dejun de la hotel, cu accente orientale, am luat orasul la pas si ne-am lasat surprinsi de ce urma sa descoperim. Ajunsi la casa memoriala a Maicii Tereza am aflat ca e originara din Skopje, un detaliu pe care nu il stiam, in onoarea ei au construit un mini muzeu cu o arhitectura contemporana care adaposteste multe poze si obiecte personale si o mica sala de rugaciune, insa Vlad era foarte agitat si nu am reusit sa vedem decat in fuga interiorul.

Am revenit in centru la gigantica fantana cu impresionanta statuie a lui Alexandru Macedon, un rege a carui cuceriri spectaculoase i-au facut pe macedonieni stapani ai Orientului Mijlociu. La moartea sa, la varsta de 32 de ani, Alexandru era stapanul celui mai mare imperiu cucerit vreodata. Nici nu e de mirare ca mostenirea sa este atat de vie la fiecare pas chiar si acuma dupa 2000 de ani. Probabil a ajuns atat de indragit si de trainic in memoria macedonienilor si datorita marelui filozof al lumii antice, Aristotel, care i-a fost tutore timp de trei ani in care l-a invatat tot ce stia el insusi.

Lasand in urma centrul, am trecut podul de piatra, cel mai vechi pod din oras, a carui ultima restaurare semnificativa a avut loc in 1580 si ne-am indreptat spre vechiul bazar, cel mai mare bazar din Balcani si totodata cel mai vechi, cu o istorie de peste 7 secole. In sec. 16 si 17 a devenit unul dintre cele mai importante bazare orientale din Balcani, cu aproximativ 2150 de magazine. Desi a trecut prin mai multe dezastre, incendii si cutremure, bazarul a supraviețuit si a devenit o atractie turistica a orasului. Aproape toate obiectivele mai importante din Bazarul Vechi sunt acum transformate in galerii de arta sau muzee. La ora la care am ajuns noi, inainte de pranz adica, era putina lume, si mai putine magazine deschise dar atmosfera era relaxata. Am gustat niste baclavale si alte dulcegarii de la o mica patiserie si ne-am mai fi plimbat noi mult si bine dar foamea micutului tutist a intervenit in ecuatie si a trebuit sa cautam un restaurant ca sa o potolim.

Ce am mai fi vizitat si nu am reusit este cetatea orasului, cetate odata foarte impunatoare, din care au mai ramas astazi doar vreo 120 de metri din zidul de fortificatie si trei turnuri.
Interesant mi s-a parut si faptul ca din chiar centrul orasului poti urca pe muntele Vodno cu o telegondola pana la crucea Milenium, o enorma cruce de 60 de metri inaltime pe care o vezi de jos din oras. Cu siguranta sunt multe trasee de plimbare sus pe munte si e o alegere placuta pentru a te racori in zilele de vara toride, plus ca si panorama de sus este ametitoare, cel putin asa am citit. Data viitoare cand mai ajungem in oras, aceste doua obiective sunt in fruntea listei.


De la Skopje am plecat spre urmatoarea destinatie si anume o cazare intr-o zona deluroasa, cultivata cu plantatii de vita de vie. Aveam nevoie de putina odihna dupa drum si alergatura din oras, astfel ca la fix am nimerit cazarea, chiar langa autostrada ca sa nu ne abatem mult de la drum, dar totusi cu privelisti frumoase, mult verde si vita de vie. Toata dupa amiaza am petrecut-o in curte la joaca, alergat, mancat, iara jucat.

Urmatoarele zece zile le-am petrecut in Grecia la “maie si nimis” cum ne cerea Vlad in fiecare zi sa ajungem o data la mare, insa reveniti in Macedonia, am simtit nevoia sa ne racorim un pic dupa atata soare si caldura greceasca si ne-am indreptat spre posibil cel mai popular si mai turistic obiectiv al tarii, Canionul Matka, la nici jumatate de ora de capitala. Se ajunge repede si usor, mai problematic e cu parcarea. Noi am ajuns joi spre inserat si era o aglomeratie neasteptata. Ultimii aproximativ 400 de metri de drum pana la cazarea din canion trebuie parcursi pe jos, drumul fiind doar pietonal, sapat in stanca dealungul apei. La baza barajului practic, de unde drumul devine pietonal era aglomeratie si cam debandada, dar la cazare era liniste si neasteptat de putini turisti. Parea ca suntem singurii cazati la canion, ceea ce era chiar bine, citisem ca la sfarsit de saptamana locul devine neincaptor, fiind una din cele mai populare destinatii pentru activitati in aer liber din tara, nu imi pot imagina cum se intampla lucrurile in parcare atunci, ca si asa era nebunie jos.

Lacul Matka din Canionul Matka este cel mai vechi lac artificial din tara si ai multe posibilitati de petrecere a timpului liber, in zona sunt amenajate trasee de catarat, se pot inchiria caiace, barci, poti face drumetii prin padure sau parcurge traseul de aproximativ 7 km dus intors sapat in stanca dealungul lacului, vizita cateva manastiri ce s-au construit pe traseu, pesteri sau pur si simplu sta la terasa hotelului , terasa plina de flori, construita in consola pe luciul apei si admira peisajul in zumzetul ambarcatiunilor de pe lac. Scria undeva pe peretii restaurantului ca a fost construit in 1939 si chiar are un aer rustic si vechi dar incantator. Vlad a fost tare vesel urmarind ratustele de pe lac si pestii care vin cu zecile la cate o bucatica de paine aruncata.

E minunat dimineata sa ai locul pentru tine, noroc cu micutul nostru excursionist matinal, astfel am avut si noi parte de putina liniste inainte sa inceapa sa apara turistii de weekend.
Dupa micul dejun am plecat intr-o mini excursie cu barca, spre o pestera in care se poate intra de pe uscat iar in jurul pranzului am pornit spre Tetovo, un orasel unde urma sa vedem o moschee foarte frumos decorata, descoperita intamplator pe internet.

Tetovo, un orasel maricel si cam haotic in clasicul stil balcanic unde iarasi ne-am invartit pana am ametit ca sa gasim un loc de parcare si unde am nimerit la moschee fix in ora de rugaciune. Evident ca nu era chip sa intram nici macar in curte in asemenea moment, oricum era plin iar noi nu eram nici imbracati corespunzator, dar ne-am plimbat prin parcul de langa lacasul de cult si am admirat bogatia de decoratiuni de pe fatadele exterioare. Iar la plecare am intrat intr-un mini magazin de dulcegarii, de unde cu 5 euro am cumparat cele mai bune si mai proaspete baclavale pe care le-am gustat vreodata.

Tetovo fiind ultima noastra oprire in tarisoara asta, putem concluziona ca am fost mai mult decat placut surprinsi de Macedonia si de ce ofera, atat ca arhitectura, cultura, natura dar si gastronomie.
Planuim sa ne intoarcem ca sa vizitam si imprejurimile lacului Ohrid, despre care am auzit numai de bine si desi am vrut sa ajungem cu aceasta ocazie, trebuia sa ne abatem cateva zile din drum si pana la urma am lasat pe data viitoare.

Video

Patru zile la Oradea


La Oradea am ajuns cu ceva treaba dar ne-am gandit ca inainte de excursia in Grecia nu ar strica o extra balaceala la Aquapark Nymphaea, unde am mai fost si ne-a placut tare, insa Vlad a racit exact inainte de plecare, astfel ca am renuntat la activitatile acvatice in acest weekend.

In schimb am vizitat o tare simpatica librarie la care nu ajunsesem inca, am facut plimbari scurte prin centru, cand a stat ploaia, am dormit zilnic la pranz, am urcat in Turnul Primariei de unde ai o panorama superba cu tot orasul si am mancat exagerat de mult la Piata 9 unde am revenit in fiecare zi cat am stat la Oradea. Aaaaa si am cumparat “capsiu” de la cele mai simpatice “casute” care vindeau capsune de la producatori locali. O initiativa tare faina a administratiei locale.

Mai precis, nu am urmarit obiective de vizitat ci au fost cateva zile cu mancare buna si relaxare in ritmul mezinului familiei.

Video

Sfarsit de mai pe meleaguri cunoscute

Safarsitul acesta de luna ne-a gasit iarasi pe trasee cunoscute, prin Muntii Cernei, cu base camp la Prisacina pentru cateva zile, cu doua obiective diferite in program.

Sambata am fost nasii de botez al unui baietel simpatic si exagerat de cumintel, la biserica din Dobraia iar restul zilelor le-am petrecut descoperind natura si animalele din gospodarie, pe langa focul de tabara unde au sfarait si ceva bunatati pe inserat, la taiat de lemne pentru foc, la plimbare cu roaba si nu in ultimul rand la inventariat, la pas dar si cu masina, borne de pe Via Transilvanica, traseu ce trece fix prin inima catunului din varf de munte.

Video

Marea Britanie si doua zile care s-au lasat cu amintiri din viitor! 

De ce din viitor? Pai pentru ca am profitat la maxim de escapada noastra in doi in Marea Britanie si ne dorim sa o repetam. Papa, nu te stresa ca nu vom face un obicei din a calatori fara Vlad, dar recunoastem ca prinde tare bine o astfel de iesire din rutina zilnica. Iar lui Vlad ii prinde bine sa se mai desprinda de noi si sa devina putin cate putin mai independent si in plus, timpul petrecut cu bunicii este si el de nepretuit! 

Trebuie sa recunosc ca mi-a cam tremurat mana pe tastatura in timp ce dadeam clicurile pentru cumpararea biletelor de avion si am simtit un gol in stomac la primirea pe email a confirmarii. Excursia asta a venit la pachet cu multe sentimente de vina si prea putine de impacare la gandul ca ne doream sa facem o iesire in doi, fara micul nostru excursionist. Si am avut la dispozitie fix o luna si jumatate sa ma simt cand entuziasmata la gandul plecarii, cand plina de remuscari. Nu mai calatorisem in doi de mai bine de doi ani si simteam nevoia sa mai facem asta. Ideea ne-a venit doar cu cateva zile inainte si am profitat de reducerile oferite de compania aeriana de 1 Aprilie, astfel ca, prea repede s-a concretizat planul de a testa apele daca mai stim sa calatorim doar in doi. Un carusel de sentimente pe care nu le cunosteam inainte de venirea lui Vlad iar cand vinovatia era greu de suportat o alungam cu gandul ca avem timp sa luam bilete si pentru mezin si mergem in formula completa. Asta presupunea totusi multe probleme logistice la fata locului dar astea erau deja detalii.

Evident ca in afara de ingrijorarea mea majora, de cum va reactiona Vlad la aceasta noutate, nu mai dormise niciodata fara macar unul din noi, ma mai stresa si gandul ca nu cumva sa se imbolnaveasca fix atunci, inainte de plecare. Copiii mici au prostul obicei sa faca asta 🙂 Off e greu sa fii mic dar parca in unele momente e greu sa fii si parinte si sa iei deciziile corecte, iar cateodata ele pot fi si un pic egoiste. Insa stiam sigur ca ramane pe maini bune si se va distra de minune cu Papa. Si asa a si fost! Mare ne-a fost mirarea ca nu a intrebat de noi, doar de cadoul pe care urma sa i-l aducem 🙂  Papa ne-a confirmat ca a fost neasteptat de cuminte si ascultator, deci in concluzie ne-am stresat degeaba o luna si jumatate. 

Cat despre noi, dupa doua zile alergate sa vedem ce ne-am propus, da, mai stim sa calatorim si in doi dar ne-am cam iesit din mana, am reusit inclusiv sa facem febra musculara de la atata plimbat si am adunat si multa oboseala. Nu e usor cand te urci in avion la 39 de ani si cobori la 40 🙂

Da, iesirea asta a fost un cadou pentru a marca schimbarea prefixilui din buletin si ne-am propus sa vizitam Stonehenge, cochetul orasel Salisbury cu a lui catedrala superba si am dat o fuga si la Windsor ca sa o salutam pe Regina. 

Am profitat la maxim de un zbor nou introdus pe ruta Timisoara – Luton, care ne-a permis sa lipsim doar o noapte si totusi sa avem doua zile pline pentru vizitat, asa ca am decolat dimineata la ora 6 jumatate si ne-am intors a doua zi tarziu in noapte. A fost de partea noastra la dus si fusul orar, astfel ca desi am decolat dimineata la prima ora, dupa aproape trei ore de zbor am aterizat la 7 si jumatate in Marea Britanie, am luat masina inchiriata si dusi am fost spre misterioasele pietre de la Stonehenge. 

De la aeroportul Luton faci aproximativ doua ore, in functie de trafic, pana la centrul pentru vizitatori de unde incepe traseul pana la megaliti. Drumul in mare parte este unul plictisitor pe autostrada, insa cu cativa kilometri inainte de destinatie, drumul devine unul cu doua benzi, o banda pe sens, marginit de campuri verzi cat cuprinzi cu ochii pe care din loc in loc pasc oi relaxate si dintr-o data in tot contextul acesta rural, te trezesti ca treci cu masina pe langa megalitii de la Stonehenge. A fost total neasteptat! Nu stiam ca ansamblul este atat de vizibil de la drum. 

Eram un pic stresata cu biletele, nu le-am cumparat online ca sa nu fim constransi de o anumita ora dar am intrat fara probleme fix cand am ajuns desi citisem ca locul poate deveni foarte aglometat, mai ales in zilele insorite si accepta numar limitat de turisti. Iar noi am avut parte de o zi perfecta de primavara, atipica pentru UK, cu mult soare si putin vant.

Langa casa de bilete poti explora reconstructia unei asezari neolitice, un mic satuc format din cateva case, cum se presupune ca au fost cele de pe vremea contructorilor complexului de la Stonehenge si o copie a unui megalit, pe care se spune ca nu il puteau ridica mai putin de 100 de barbati puternici. Este chiar impresionanta marimea exemplarului 🙂

De aici practic incepe traseul pana la misterioasa constructie care de fapt, face parte dintr-un sit mult mai complex de santuri, movile ce adapostesc morminte din aceeasi perioada si drumuri de procesiune.

Noi am ales sa parcurgem drumul de aproximativ 15 minute pana la pietre pe jos si a fost o placere sa te plimbi pe celebrele Salisbury Plains de un verde crud acuma primavara. 

Accesul intre pietre nu este permis, doar in anumite zile din an, dar traseul care inconjoara megalitii iti ofera o priveliste de ansamblu foarte frumoasa si ai ocazia la sfarsit sa te apropii destul de mult pentru a-ti face poza perfecta. Am fost instiintati ca zona din jurul pietrelor este prea expusa la eroziune de aceea nu se permite accestul turistilor, dar pe traseu sunt prezentate si poze de pe vremea cand accesul la pietre era permis oricui iar locul parea parca vandalizat, monumentul era plin de grafitti si oamenii se urcau pe pietre fara sa le pese de unicitatea locului. 

Nu se stie exact cine a construit Stonehenge dar este un loc dedicat probabil Zeilor, deoarce a fost nevoie de organizare si convingere pentru finalizarea monumentului, la care s-a lucrat in etape timp de 800 de ani. Un templu preistoric unic, aliniat cu miscarile soarelui, este singurul cerc de piatra din lume peste care au fost pozitionate pietre orizontale, un fel de grinzi in traducere directa. Cu o istorie de peste 4500 de ani, patru cercuri concentrice de megaliti cu pana la 7 metri inaltime si arhitectura sofisticata pentru vremea respectiva formeaza un monument cu o energie aparte, energie pe care o simti doar plimbandu-te agale imprejurul lor. A fost o experienta deosebita, asta cu siguranta. 

Dupa lectia de istorie pe care am savurat-o la Stonehenge, o placinta vegetariana de la restaurant si un drum de jumatate de ora mai tarziu am ajuns in cochetul orasel medieval Salisbury unde o alta surpriza ne astepta dupa portile catedralei. Ne-am plimbat un pic in curtea catedralei, ne-am amuzat de copiii care se zbenguiau zgomotos in jurul nostru si am cumparat bilete pentru ce urma sa fie o vizita de neuitat. Am nimerit fix in zilele unui festival de flori, care a decorat biserica, pe interior, cu mii de flori si sute de aranjamente colorate imaginate de artisti locali. Catedrala era in tinuta de sarbatoare!

A fost spectacol pentru simturi, flori colorate, zumzet de albine si parfum. Am admirat catedrala, arhitectura bogat decorata a fatadelor si superba spira, cea mai inalta dintre toate catedralele Marii Britanii, am admirat decoratiunile elegante din flori si am descoperit si Magna Carta, practic prima constitutie scrisa in istoria europeana, in urma cu 800 de ani, un set de legi care citite par si acuma de actualitate. Originalul care se gaseste la Catedrala din Salisbury este una din singurele patru exemplare care au supravietuit timpului si este in perfecta stare de conservare dupa sute de ani, este expus si poate fi citit de curiosi. Am mai aflat si faptul ca, tot aici se afla si cel mai vechi ceas mecanic din lume dar cu nebunia decoratiunilor florale care ne-a cam hipnotizat am uitat de acest detaliu, astfel ca ceasul l-am ratat. 

Dupa vizita la catedrala, am plecat sa descoperim la pas Salisbury, un orasel ca o poveste de simpatic, iar ziua am incheiat-o franti in oraselul Andover la o cina tipic englezeasca cu fish and chips, in lumina unui apus auriu, pe malul raului Anton la pub-ul de la vechea moara. 

Duminica dimineata, desi ne-am propus sa plecam mai devreme, nu am reusit sa ne mobilizam decat in jur de ora unsprazece. Nu aveam mult de condus pana la Windsor si am lasat-o mai moale, cred ca ne-a cam terminat ziua precedenta cu trezit la ora 4 si vizitat intensiv. Ne-am iesit din mana, clar! 

Duminica am avut parte de vreme tipic englezeasca, ne-a plouat mocaneste cam toata ziua dar a fost placut si asa. La Windsor ne-am propus sa vizitam doar castelul, sa mancam o placinta cu carne si sa ne plimbam pe stradutele oraselului si exact asta am facut. 

Castelul Windsor este impresionant, fiind cel mai mare si mai vechi castel locuit din lume, cu o istorie de peste 1000 de ani, a fost “casa” pentru 39 de monarhi pana in prezent, iar Regina inca isi petrece majoritatea weekendurilor private la castel. Mi-a placut cum le place britanicilor sa il numeasca “a working royal palace” si chiar se simte acest lucru. Pare un mic furnicar locul, sau asa l-am perceput eu si nu din cauza vizitatorilor, chiar am prins o zi linistita fara puhoi de turisti. Parcurgand-ul am avut sentimentul ca este locuit, este primitor, nu e o cladire rece, doar un exponat la unor timpuri apuse.

Turul dureaza aproximativ doua ore si te poarta la inceput pe langa fostul sant de aparare acuma frumos amenajat si plin de flori si verdeata, de un verde ireal, apoi in interior vei descoperi casa de papusi a Reginei Mary, bunica actualei regine, o capodopera realizata pe la inceputul secolului 20, o “jucarie” proiectata de un arhitect, la care au lucrat peste 1500 de artisti aproximativ 4 ani, un spectacol in miniatura. Turul continua cu apartamentele regale, sali fastuos decorate, camere pline de daruri primite de diferiti monarhi britanici, de la ati sefi se stat sau de trib dealungul anilor de domnie. Nebunie curata in camera darurilor, sali de receptii, banchete si se termina langa accesul spre curtea regala, unde turistii nu au acces fizic, doar vizual. Noi chiar am prins momentul cand se schimba garda din curte.