Toata lumea stie ca socotela de acasa nu se potriveste cu cea din targ, dar noi ne-am facut socotelile in targ cu doua saptamani in urma ca sa mearga la sigur. Tot degeaba. Discutam totusi de aeroportul din Beijing, exagerat de mare si de aglomerat. Degeaba am memorat fiecare coltisor si ghiseu la care trebuia sa mergem ca tot nu ne-a iesit. Poate era de vina oboseala, era ora 1 dimineata dupa un zbor de aproximativ 8 ore, poate ne-am prea relaxat noi in Thailanda si s-a resetat hardul, cert este ca parca totul arata diferit si am reluat resemnati aceeasi pasi ca data trecuta. Masinaria ciudata de luat amprente, coada gresita pentru viza, alta coada gresita, toate astea au durat cam o ora si jumatate. Reusim totusi sa primim viza mai repede ca data trecuta, dar ce sa faci la ora 3 dimineata in Beijing? Pe un frig crancen de ianuarie, evident si intuneric. Si o foame groaznica. Ne vine ideea, foarte proasta de altfel, sa ne punem un pic la somn, taman in holul de asteptare care duce catre statia de tren. Mai erau si altii intinsi pe niste bancute acolo, deci se poate. Teoretic. Nu, nu se poate! Un frig si un curent de te lua pe sus de fiecare data cand se deschideau usile holului, un zgomot infernal de la trolerele trase pe gresia amprentata, ca doar avioanele ajungeau ca pe banda rulanta in aeroport, indiferent de ora si evident, chinezii, care nu au simtul spatiului privat, aia 1 sau 2 metri patrati in jurul persoanei tale in care preferi sa fii singur Tu cu tine. Ne-am chinuit noi ceva timp, asa vreo ora si jumatate, dupa care am decis ca ar cam fi vremea sa o luam din loc ca sa nu facem victime. Omul la oboseala si nervi, nu se mai stapaneste…..
Ne-am “spalat” si “coafat” in baia aeroportului, ne-am echipat si am plecat in cautarea unui restaurant deschis. Cam slabuta oferta la asa ora matinala, dar noroc cu globalizatea ca mi s-a aratat un Starbucks! Acasa de obicei ocolesc acest tip de cafenea/fast food, dar acolo mi s-a parut ca s-au deschis potrile raiului. Silviu evident a ales o zeama calda in care pluteau niste ciuperci si paste de orez la un restaurant cam dubios dar am fost multumita ca m-au lasat sa-mi savurez si eu croasantul divin cu sunca si cascaval de la la Starbucks si nu a trebuit sa stau afara pe bordura. Hai sa iesim din aeroportul asta odata!
Planul era sa ajungem la Orasul Inerzis si apoi la Temple of Heaven. Eram in grafic, era ora 7, casa de bilete deschidea la 8:30. Aveam timp sa ajungem lejer, sa fim printre primii la coada. Si acuma imi vine sa rad cand ma gandesc, cata naivitate. Urcam in Airport Express, schimbam cu metroul in Dongzhimen, mai schimbam o data si ajungem in Piata Tian’anmen. Aici, ne-a lovit imensitatea! Ne asteptam sa fie mare, dar piata asta este URIASA si evident plina ochi de turisti la ora 8 dimineata. Cum gasim casa de bilete? Am reluat si aici zapaceala din aeroport, am stat si la o coada unde se videau carnati 🙂 noi stateam pentru bilete, in fine…..nu e usor sa intri in Orasul Interzis, ca bine i-au dat numele. Intr-un final avem biletele si ghidul audio, care a fost o decizie foarte inspirata. Functioneaza pe baza de GPS si in functie de locatie iti povesteste tot felul de lucruri interesante pe care altfel nu aveam cum sa le aflam.
Orasul Interzis este de fapt un complex format dintr-o succesiune de curti si 980 de cladiri, care au servit ca resedinta a imparatilor, centru ceremonial si politic al guvernului Chinez timp de 500 de ani, pana in 1912. Este de asemenea sit al patrimoniului mondial UNESCO si este cel mai mare complex de cladiri din lemn vechi, conservate din lume. Suna pompos dar foarte adevarat, este un compex uimitor cu decoratiuni, lucru de mana si broderie de piatra si lemn pictat. Cand am ajuns prima data in China la muzeu, Muzeul Shanghai, am inteles sensul zicalei “munca de chinez batran”, se potriveste si aici perfect. Sute de ani de truda si migala in decorarea lemnului ce impodobeste cladirile relativ simple ca forma ale complexului imperial.
Turul exterior al Orasului Interzis a durat cam 2 ore si jumatate mai mult alergate din lipsa timpului, dar si a frigului de afara. Dar nu ne plangem, am avut parte de o zi senina cu soare! Mi s-a parut totusi interesant ca erau foarte, foarte muti chinezi care vizitau complexul si nu era sfarsit de saptamana. Nu imi imaginez cum e aici in weekend la orele de varf.
Am trecut si pe la magazinul de suveniruri din incinta pentru a ne achizitiona traditionalul magnet de frigider, un magazin cu multe lucrusoare simpatice de unde ne-am lasat dusi cam greu, dar de vina era si frigul crancen de afara 🙂
Planul era sa ajungem si in parcul Jingshan, un parc renumit pentru privelistea frumoasa, de ansamblu, pe care o are asupra Orasului Interzis. Era aproape….da, pe harta. Eram cu timpul cam la limita si a trebui sa renuntam la idee, la fel cum nu am mai ajuns nici la Templul Cerului. Ce lasam pe data viitoare? Zidul chinezesc pentru care trebuie sa-ti rezervi o zi intreaga fiind cam la 2-3 ore distanta de mers cu masina de Beijing, Parcul Jingshan si faimosul templu rotund, Temple of Heaven (Templul Cerului).
Ne mai invartim un pic prin curtile palatului si facem cale intoarsa, trebuie sa traversam iarasi tot complexul ca sa ajungem inapoi la metrou. Asta ne ia mai mult timp decat am preconizat, deja era aglomeratie maxima si nici nu era zi de weekend. Ce bine ca am ajuns devreme 🙂
Drumul catre aeroport a fost o alergatura continua, ceva din seria cum sa pierzi un avion intr-o escala de 12 ore. A trebuit sa trecem si prin filtrul de explozibil la intrarea in aeroport, probabil ne-au vazut pe noi mai periculosi de ne-au intors din drum, sau poate ca eram prea grabiti….cine stie.
In concluzie, Beijingul, cat am vazut noi din el este impresionant, Orasul Interzis este o farama de istorie care merita explorata mai pe indelete decat am apucat noi, dar un loc poate prea sufocat de vizitatori.
Beijing-ul este foarte diferit de Shanghai, un oras rigid care impune respect, cu un aer solemn, comunist as spune. O jungla de betoane, piatete largi, starzi cu cate 6, 8 benzi pe sens, de te saturi sa tot traversezi la ele ca nu te mai vezi ajuns, cladiri inalte cu arhitectura sobra si mici case traditionale de lemn ascunse printe gigantii de sticla si otel. Oamenii sunt parca mai putin primitori si este aproape imposibil sa te intelegi cu ei in engleza sau limba gimnastica. Cu toate astea, este ceva exotic pentru noi, care merita vazut si aprofundat.
Vacante cu Vlad 